Paradoxul autorității: orice ierarhie[1] are nevoie de autoritate pentru a fi funcțională; însă puterea implicată în relațiile ierarhice tinde să capete de fiecare dată un grad de autonomie[2], depășind astfel cadrul ierarhic, dorind să se instituie ca putere absolută. Obediența pe care-o implică existența unui sistem ierarhic riscă deseori indistincția axiologică, deoarece instituirea modelului de autoritate înseamnă utilizarea unui mecanism ce presupune în bună măsură anularea spiritului critic.[3]
Obediența față de autoritate ține de esența tuturor instituțiilor, intensitatea ei fiind direct proporțională cu gradul de organizare al instituție.
Necazul îl constituie faptul că obediența este posibilă doar în condițiile modelării personalității pentru obediență[4], a modificării ei în acest sens; or, odată produsă această modificare, persoana poate fi comandată cu mult peste limitele presupuse de datoriile sale, ajungându-se uneori chiar la manifestări ale obedienței de necrezut[5].
[1] Adică orice sistem care instituie diferențe, respectiv relații de putere.
[2] Conform formulei lui Nietzsche puterea vrea întotdeauna tot mai multă putere, acesta fiind idealul omului contemporan.
[3] S-ar părea că este dificil pentru fiecare dintre noi să asociem obișnuinței de-a asculta exercitarea spirtului critic față de fiecare ordin, acest gen de acțiune slăbind de fapt structura ierarhică.
[4] Altfel spus, sistemele cu ierarhii riguroase conduc la modificarea a ceva esențial în dimensiunea persoanei, obediența riscând să ajungă trăsătură de personalitate.
[5] Exemplul cu escrocheria sexuală în fast-food-urile americane este elocvent: mai mulți angajați dn diferite fast-food-uri au primit câte un telefon de la o persoană necunoscută, care a pretins că este șef, și care i-a pus să se dezbrace; evident, angajații au executat toate sarcinile trasate. Experimentul are la bază faptul că cea mai apreciată trăsătură la acești angajați este obediența.
