Ce aleg de fapt? (text cvasi-politic)

Cu obișnuitul său simț al limbii române domnul Pleșu a reușit să mă lumineze, sintetizând ceea ce mă deranjează la Antonescu: clămpăneala. Adică lipsa referinței pentru cuvintele pe care le rostește.

Admit că nu doresc un președinte mitocan. Am spus-o întotdeauna, chiar dacă nu în maniera Antenelor. Cu excepția prea deselor alunecări din limbajul ce ar trebui să caracterizeze un președinte și a unor derapaje constituționale (însă nu cele de care este acuzat acum), Băsescu are totuși un grad normal de priză asupra limbii române, reușind să transmită mesaje (bune sau proaste).

De partea cealaltă am însă pe cineva lipsit de conținut, care reușește să întruchipeze esența noului limbaj de lemn al politicii. Un om cu o mulțime de cuvinte, însă toate lipsite de mesaj. Un liberal mi-a argumentat că vorbește frumos. A vorbi este însă un gest ce ține de comunicare, de intenția de a spune ceva și de realizarea acestei intenții. Legitimă este și necesitatea unei legături între cuvinte și realitate, care are gradul ei de valabilitate chiar și în cazul unui politician.

Am declarat deschis că am o simpatie pentru liberali (nu însă în sensul de a dori să fiu membru de partid); mai corect spus, pentru ideologia liberală (combinată, poate, cu ceva social-democrație). Antonescu este însă departe de a simboliza liberalismul așa cum îl văd eu. Este poate cea mai mare eroare a Partidului Liberal, miza pe un om lipsit de conținut anulându-i acestui partid o bună parte din capacitatea de reprezentare. Aceste zile nefaste au reușit să scoată din Antonescu aproape la fel de mult rău precum din Ponta.

Aș fi fost dispus să marșez pe prezența la acest referendum lipsit de etică dacă alternativa ar fi fost mai bună. Aș fi votat pentru demiterea lui Băsescu dacă în locul lui ar fi fost Neagu Djuvara sau Daniel Dăianu (doar câteva exemple din mai multe posibile), fără să-mi fac prea multe probleme de conștiință că am achiesat la un gest lipsit de etică politică (un concept forțat, cel puțin în politica românească).  Însă atunci când alternativa la Băsescu o constituie demagogia politică nu mai este vorba de o alegere, ci de o respingere. În definitiv, respingerea lui Ponta și a lui Antonescu îi animă pe majoritatea celor care au ajuns să-l susțină iarăși pe Băsescu.

Cred că pentru mulți dintre noi alegerea nu este de fapt între demiterea sau menținerea lui Băsescu, ci mai degrabă între a-l păstra pe Băsescu sau a-i alege pe Antonescu și pe Ponta. De altfel, aceasta este una din dimensiunile ascunse a strategiei de acțiune a taberei USL, care va dori să acrediteze ideea că toți cei care au votat împotriva lui Băsescu au votat de fapt pentru Antonescu. Am văzut asta și după alegerile locale, când USL-ul s-a simțit legitimat de preferințele majorității, exprimate pe tema primarilor și a consilierilor. Ceea ce înseamnă că un vot la referendum constituie de fapt o formă de legitimare implicită a USL-ului (direct proporțională cu numărul de voturi DA), făcându-i să se simtă îndreptățiți la mai multe. Riscul subsecvent este de-a aluneca, abia atunci, într-o ruptură severă la nivel social între susținătorii celor două tabere.

Care sunt alegerile pe care le avem de făcut?

–          A vota DA sau NU pentru demiterea lui Băsescu. Adică a legitima sau nu opțiunea pe care ne-a oferit-o majoritatea parlamentară, respectiv USL-ul și asociații. Însă lucrurile sunt un pic mai complicate:

  • A vota DA înseamnă, în actualul context, a vota DA pentru cei care au inițiat acest demers, reprezentați de Ponta și Antonescu;
  • Pe logica situației a vota NU înseamnă a-i sprijini pe cei care au votat DA.

–          A fi sau nu de acord cu ceea ce s-a întâmplat. Se exprimă prin prezența sau absența de la vot.

Am văzut zilele acestea nenumărate argumente despre ce înseamnă democrația, despre importanța prezenței la alegeri, despre datoria civică și altele asemenea. Sunt obișnuit cu pervertirea logicii de către politică și n-ar trebui să mă mai mire. Însă asta nu anulează datoria mea de-a înțelege. La un referendum cu prag electoral închiderea într-o logică bivalentă este falsă. Nu există doar opțiunile de DA sau NU, adică de a fi în favoarea sau împotriva unei propuneri. Jocurile sunt făcute de-o asemenea natură (nu discut dacă în mod democratic sau nu) încât prezența riscă prin ea însăși să aibă o semnificație, cu mult mai amplă decât clasicele semnificații ale absenteismului. Motiv pentru care cei care au de propus ceva și știu că au majoritatea de partea lor (altfel nu ar fi inițiat acest demers; de fapt nu l-ar fi inițiat dacă știau că nu vor scăpa de pragul electoral) ar trebui să mă convingă măcar un pic de justețea cauzei lor pentru a mă prezenta la vot. Ori pentru asta ar trebui să-mi arate că gestul lor nu pune în discuție funcționarea unui mecanism democratic, deschizând calea unor abuzuri ale majorității parlamentare.

Înainte de vot situația arată în felul următor: în joc este decizia unor parlamentari (lipsită de bază juridică; adică bazată pe acuze nefondate), aleși în moduri variate, împotriva unui președinte ales în mod direct. În lipsa dovezilor privind încălcarea Constituției parlamentarii au ca argument doar o majoritate a populației care ar fi împotriva lui Băsescu, sugerată de sondaje. (Las la o parte faptul că nimic nu dovedește că fiecare din acei parlamentari ar mai întruni la ora actuală numărul de voturi necesar pentru a fi ales.) Ceea ce înseamnă că gestul lor este menit de fapt a-l pune pe Băsescu în postura de-a fi reales. Adică o anulare a mandatului. Sugestia mea este că suspendarea a fost făcută pentru că au putut (că au avut o majoritate parlamentară și că au ocolit legea) și nu pentru că a trebuit. Dacă am dreptate, suntem tocmai în situația încălcării Constituției de o acțiune prezentată ca fiind una de apărare a ei. În cazul în care fiecare mandat este repus în discuție de fiecare dată când sondajele arată că n-ar mai întruni numărul de voturi, asta ar înseamna că anulăm însăși ideea de mandat, adică modificăm radical sistemul democratic.

Acest scurtă „hermeneutică a mecanismelor democratice” nu are rostul de a mă prezenta drept un apărător al corectitudinii constituționale. Mi-am afirmat de la început dispoziția de a închide ochii la această forțare a democrației, cu condiția să am o variantă mai bună la Băsescu. În condițiile în care sunt forțat să aleg între Băsescu și Antonescu (acesta fiind unul din sensurile tari ale referendumului) mă simt nevoit să fac așa cum îmi dictează conștiința. Am de ales într-un președinte jucător, care a făcut multe gesturi greșite în 8 ani, și un președinte interimar care s-a dovedit jucător în doar două săptămâni de mandat, făcând aproape la fel de multe greșeli cu primul, în atât de puțin timp.

Mai există un aspect: agitația politică din aceste zile a condus la o împărțire forțată a majorității populației în două tabere. În aceste condiții alegerea nu este numai a unui politician sau a altuia, ci și a taberei în care vrei să te situezi, adică a persoanelor alături de care vrei să fii. S-ar putea chiar ca această din urmă opțiune să fie una determinantă pentru decizia politică a fiecăruia dintre noi. Ea ascunde o firească raportare la alții, survenită pe fondul unei temeri față de propria capacitate critică. Altfel spus, mă îndoiesc de decizia mea, mă întreb de fiecare dată dacă nu cumva greșesc, dacă nu m-am lăsat prins în ideologia uneia din tabere. Pentru a ieși din această stare dubitativă am nevoie de sfaturi, de exemple, de argumente. Și atunci trebuie să mă îndrept către alții. Or, în acest demers de căutare a altor opinii, în această încercare de a vedea ce gândesc alții, la cine ar trebui să mă uit? Evident, la cei la care mă raportez și din punct de vedere intelectual, la cei cu care mă simt solidar în atitudinea intelectuală (chiar dacă ei nu se simt musai solidari cu mine). Sunt astfel nevoit să-mi aleg un grup social de referință (dacă nu mă satisface cel de apartenență). Or, să-mi fie cu iertare, opțiunile pe care le am nu sunt distribuite în mod egal între cele două tabere. Am senzația că găsesc mult mai multe argumente într-o parte decât în alta. Însă mai mult decât atât, văd mai multe persoane care se străduiesc să-și așeze viața pe principii într-o tabăr decât în alta. Dacă aveți argumente în sens contrar vă invit să mi le aduceți! (Insist, este vorba de argumente.)

Dacă este să greșesc se pune problema și alături de cine greșesc. La limită, alături de cine doresc să fiu când risc o formă de eroare colectivă? În mod clar nu mă regăsesc alături de clămpăneala antenelor, care sunt la același nivel de dispreț față de argumente și față de limba română cu cei de la OTV (e drept, nici B1 TV nu corespunde gusturilor mele, chiar dacă este pe un alt plan). Ceea ce debitează majoritatea celor care se produc în aceste spațiu mediatic nu are nicio legătură cu ceea ce aștept eu de la România. Aici nici măcar nu mai este vorba doar de o decizie politică, ci și de una culturală.

Orice aș face, gestul meu va avea o semnificație politică, alegerea vizând atât una din cele trei variante cât și semnificația pe care înțeleg să i-o dau. Cu o oarecare pretenție de obiectivitate, mă mențin la soluția sancționării ambelor tabere, absența la vot având pentru mine această semnificație, pe care înțeleg s-o fac publică. Nu pot să votez în favoarea lui Băsescu deoarece dacă ar fi avut voturile majorității (cu condiția să fi continuat pe varianta chemării susținătorilor la vot) s-ar fi simțit legitimat să continue cu o anumită atitudine cu care nu sunt de acord. Nu pot însă nici să votez pentru demitere, deoarece votul meu va fi interpretat ca unul în favoarea lui Antonescu și ca o legitimare a gesturilor lui Ponta. Or, această intenție este foarte departe de mine. Nu-mi rămâne decât a treia variantă, aceea a delegitimării parțiale a ambelor tabere, lăsându-le la nivelul anterior de legitimitate.

 

PS: Toate textele mele despre politică au mai curând rostul unei eliberări (și deliberări) de presiunea politică a momentului. Nu îndemn pe nimeni să aleagă asemenea mie sau altfel. Cred însă că fiecare ar trebui să-și aducă propriile argumente în favoarea deciziei electorale, raportându-se critic la toate sloganurile de care este asaltat, indiferent cine le vehiculează. Altfel spus, să fie cetățean în sensul tare al acestui concept politic.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Un răspuns

  1. Pandora's echo spune:

    Sunt un cetatean care vreme de cativa ani a trait exclusiv din salariul de 1200 lei care a trebuit si a reusit sa acopere toate cheltuielile de intretinere aferente unui statut social. Intrebarea este: am gasit acum acel ‘mitic’ pe care daca-l voi palmui maine la referendum voi avea sentimentul unei reparatii morale pentru toate umilintele resimtite? Sau mi se va parea poimaine ca ma ridic invingator din dintr-o lupta de gagigi in noroi – din care ies invingator dar ma simt ca ultimul om? Nu cumva nu vedem padurea din cauza copacilor? 1/3 din romani sanctioneaza moral saracia si coruptia in care ‘traim bine’ , restul considera ca nu au legatura cu un simplu vot. E drept ce se intampla sau soarta e mai ironica ca niciodata? Sa ramanem macar increzatori in viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>