Culpabilizarea salariului și prigoana salariaților; despre vânătoarea de vrăjitoare ca tehnică de guvernare

Accentuarea crizei economice aduce cu sine sporirea aberațiilor sociale manifestate prin intermediul diferitelor atacuri publice: după pensiile nesimțite se pare că urmează salariile nesimțite. Când statul nu reușește să-și joace rolul economic mult prea mare pe care a făcut greșeala să și-l asume, începe să caute vinovați pentru diferitele costuri. Deoarece acuzarea unui întreg sistem ar însemna de fapt o acuzație îndreptată împotriva incapacității politicienilor de a-l construi în mod adecvat, adică o acțiune de discreditare a capacității de guvernare a oamenilor politici desfășurată tocmai de politicieni, guvernanților nu le rămâne la îndemână decât vechea tehnică a vânătorii de vrăjitoare a unor categorii de persoane. Sunt sprijiniți (ba chiar orientați) în această direcție de o întreagă zonă de interese privată. Victimele sunt, iarăși, salariații din zona statului; este drept, cei cu salarii relativ mari.

Nivelul salariilor realizat de unii funcționari la vârful ierarhiei administrative sau de diferiți directori ai regiilor autonome pare să constituie o temă de preocupare publică. Din nu se știe ce motive, salariul a ajuns un obiect de exercitare a patimilor nivelatoare ale opiniei publice. Zărim frecvent dudui televizate ce argumentează cu patos împotriva unor salarii pe jumătate cât ale lor, pseudo-analiști ce-și varsă năduful cine știe căror patimi pe seama salariaților de la stat.

Nu contează ce avere ai și cum ai făcut-o atâta timp cât câștigurile nu sunt din salariu! Semn că omul de afaceri este situat într-o altă dimensiune a ierarhie sociale, fiind imun la orice analiză critică a ritmului de îmbogățire. Are vreo legătură asta cu faptul că posturile de televiziune sunt deținute de oameni de afaceri și nu de salariați?!

Nimeni nu întreabă cât muncește un om de afaceri, însă aproape toată lumea este preocupată de excesele salariaților legate de durata muncii sau de nivelul câștigurilor. Ca și cum afacerile și salariații s-ar găsi în dimensiuni separate ale societății, fiindu-le aplicabile reguli diferite.

Culmea este că tind să fie prinși în acest patos nivelator și salariații din sectorul privat: am văzut deunăzi expus „un salariu din asigurări”. Semn că e o zonă de luptă a diferitelor interese economice.

Critica salariilor este o tehnică de nivelare socială ce are uneori ca temă de preocupare capra vecinului. Cel mai adesea însă ea este manifestarea adversă a unei forme de pudibonderie publică față de zona afacerilor, dezvoltată pe fondul unei dominări a spațiului public de către aceasta. Deoarece sărăcia aduce cu sine nostalgii haiducești și elanuri socialiste, aruncarea preventivă la lei a salariaților din sectorul public/privat al statului oferă atât utila disimulare a unei tot mai intense polarizări a societății cât și circul necesar pentru mulțime. Dacă salariații din sectorul public și cei din regiile autonome sunt vinovați pentru această criză atunci nu are rost să mai vorbim de posibile implicări ale statului în economie (ce riscă să meargă până la tentația unor re-naționalizări), privatizarea cu orice preț fiind singura concluzie impusă publicului. Pare să nu aibă nicio importanță impactul social, pe cale de accentuare, al atâtor privatizări nereușite, eșecul economic al unor importante zone private ce tinde să încarce statul cu noi responsabilități. Privatizarea este o axiomă, ce are drept corolar ineficiența economică a zonei private a statului. Faptul că directorii diferitelor regii autonome au salarii considerate mari (nu vorbește nimeni de nivelul salariilor din multinaționale cu cifre de afaceri mult mai mici) pare să constituie un argument suficient în favoarea ineficienței. Pe logica „fiecare leu în plus la salariul unui director reprezintă un leu în minus la salariul unui pensionar”, abordarea pare să se bucure de succes, generând iluzii de echitate socială menite să adoarmă nemulțumirea atâtor amărâți; scăderea salariilor unora pare să astâmpere foamea mulțimilor.

Desecretizarea salariilor, asemenea altor deconspirări, servește mai curând ca armă de luptă politică îndreptată, simultan, asupra rivalilor și cetățenilor, protejând de fapt marile conspirații numite interesul de grup și ineficiența administrativă. Devoalările nu mai curăță de mult societatea, ci doar creează vinovați pentru mulțime, satisfăcându-i temporar pofta de sânge.

Salariile mari dintr-un stat înseamnă, simultan, mari contribuții la bugetul de stat,[1] inclusiv la bugetele asigurărilor sociale. Altfel spus, datorită asigurărilor sociale salariații sunt solidari cu alte categorii de cetățeni dezavantajați; am putea spune chiar că cu cât este mai mare salariul cu atât mai intensă este solidaritatea. În timp ce veniturile de altă natură decât cele salariale aduc cu ele, cel mai adesea, doar impozitul pe venit.[2]

Situația datează de pe vremea guvernării PDL, fiind rodul unei forme de presiune a lumii afacerilor asupra beneficiarilor sistemului social/bugetar, ce a avut ca scop disponibilizarea unor sume din buget pentru contractorii cu statul. În momentul în care fosta guvernare a avut de ales între reducerea contractelor statului și reducerea salariilor bugetarilor, este evident că a preferat să protejeze polul de influență constituit de lumea afacerilor. Această protecție a fost camuflată de sloganurile de genul „pensiilor nesimțite”. Altfel spus, salariații și pensionarii sistemului bugetar aveau venituri nesimțite, în timp ce veniturile realizate de administratorii/patronii firmelor care derulau contracte cu statul treceau nevăzute. Paradigma activitatea economică privată susține sistemul bugetar este în cea mai mare măsură corectă; motiv pentru care nu putem reține față de  zona privatului în principiu decât conformarea la obligațiile fiscale ca formă de disciplină și susținere a cheltuielilor statului (deci ca o formă implicită de solidaritate). Această paradigmă suportă însă o excepție: dimensiunea economică dezvoltată pe zona afacerilor cu statul.[3] Este o zonă situată la același nivel de importanță (și eficiență) cu salariații „la stat”, fiindu-i aplicabile aceleași reguli, criterii identice de judecată. Reducerea cheltuielilor statului ar trebui să se facă și pe zona marjei de profit a beneficiarilor de contracte cu statul. Discursul despre eficientizarea sistemului bugetar ar trebui să includă introducerea unor standarde de cost pentru toate contractele economice făcute pe seama banului public, mai ales în situațiile în care rata de returnare la bugetul de stat a sumelor din aceste contracte este foarte mică.

Critica salariilor de la stat doar pare formă de neoliberalism, ea ascunzând de fapt un interes al zonei private față de banii publici. Cum banul public nu cere competitivitate economică, ci doar relații politice, înlăturarea a cât mai mulți salariați de la „cașcaval” sporește în mod direct veniturile sectorului privat care „s-a descurcat” să aibă contracte cu statul. Ca în multe alte aspecte, trăim și această zonă formula unui „neoliberalism de cumetrie”: dorim o reducere a cheltuielilor statului cu bugetarii pentru a crește sumele alocate din bugetul de stat contractorilor privați, în absența unor minime criterii de eficiență.



[1] Excepție fac situațiile în care angajatorul nu plătește la bugetul de stat obligațiile sale și ale salariatului. În măsura în care situația este aplicabilă marilor companii de stat, de unde provine o parte din salariații inculpați, putem vorbi de un interval în care această regulă nu este aplicabilă. El rămâne însă unul cu caracter de excepție.

[2] Nu iau în considerare diferitele forme de ocolire a fiscalității, des întâlnite pe această zonă.

[3] De fapt este vorba de două excepții: afacerile private cu statul și dimensiunea economică privată a statului (ex. regiile autonome).

(Imagine preluată de pe http://www.centives.net/S/2011/should-a-person%E2%80%99s-income-be-made-public-knowledge)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site