Despre „gândirea prin imagini”

Am o problemă specială cu „forma” stimulilor care au generat emoțiile primare; ceea ce înseamnă că a vorbi de imagini nu face decât să complice problema, în condițiile în care sunt „prins” indiscutabil într-una din teoriile contemporane ale gândirii. În momentul în care intervine pretenția de-a vorbi de gândire[1] pe baza emoțiilor declanșate de aceste imagini deja lucrurile devin greu de înțeles pentru mine. Un motiv suficient pentru o tentativă de clarificare.

Emoțiile singure, nu pot „genera imagini”, adică nu pot combina stimulii astfel încât să contribuie la construcția unei imagini prin intermediul percepției și a-percepției. Însă, dacă utilizăm un sens figurat al termenului s-ar putea să fim în prezența unei rezolvări posibile a problemei, deoarece suntem totuși nevoiți să vorbim de un mod de coerență al stimulilor, adică de percepție, ca dând seama de nașterea unei emoții. Ceea ce înseamnă deja un început de construcție, mai ales dacă avem în vedere natura sa dubla: percepție și comportament. Chiar și în această situație s-ar putea ca problema să persiste într-un alt mod: Ce înțelegem atunci când vorbim despre emoții?

Tot ce știm despre emoții este rezultatul gândirii, al introspecției. Adică ele sunt conștientizate într-o formă mediată de gândire, sub forma sentimentului. Ceea ce mă face să suspectez faptul că, asemenea oricărei percepții, și percepția emoțiilor este în bună măsură un construct (cultural). Cum fiecare dintre construcțiile perceptive (apercepțiile) sunt o îmbinare dintre fiziologie și cultură cred că deja percepția emoțiilor face parte în bună măsură dintr-o zonă a decodificărilor/recodificărilor culturale, situând emoțiile (via sentimente) într-o zonă a umanității, adică a relației complexe dintre natură și cultură.

În definitiv ce sunt emoțiile? Într-o variantă reducționistă le-aș gândi sub forma gesturilor reflexe, combinate în comportamente. Altfel spus, construcția culturală numită sentiment, care avem senzația că dă seama de ceva nemaipomenit în noi ce ne scapă controlului, este o formă de simbolizare a modalităților noastre de acces la gesturile și comportamentele automate, care „sunt în noi dinaintea noastră”, fiind transmise pe cale genetică.[2] Emoțiile/sentimentele sunt imagini ale comportamentelor sau pregătirii pentru comportament. Spre exemplu, ceea ce numim frică este o anume orientare a corpului nostru, o formă de pregătire pentru un anumit set de acțiuni (de genul luptă sau fugi) pe care-l zărim petrecându-se în noi fără putința de a-l controla.[3] Partea bună a unui asemenea comportament derivă din succesul lui evolutiv, fiind vorba de setul de comportamente automate care ne-a ajutat să ajungem până „aici”. Partea lui problematică este dată de schimbarea mediului de viață, respectiv de ivirea societății, a civilizației, care este posibilă doar în condițiile inhibării unora din aceste comportamente automate (violența și actul sexual constituie poate cele mai evidente exemple).

Limbajul trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții esențiale: comunicabilitatea și operarea cu simboluri.[4] Pentru ca limbajul să existe el trebuie să medieze comunicarea utilă, adică să contribuie la completarea comportamentelor automate cu gesturi izvorâte din experiența comună. Comunicarea utilă presupune posibilitatea de-a comunica în situații comune de viață, adică cotidian.[5] Dacă acceptăm imaginea ca o cuantă a limbajului se ivește problema modului de comunicare a ei. Este greu să-mi imaginez că într-o situație de pericol primii oameni se apucau să-și deseneze pentru a se înțelege între ei,[6] deoarece durata foarte mare a unei asemenea forme de comunicare nu este în acord cu utilitatea ei imediată, respectiv faptul de-a fi comunicată într-un timp scurt. Dacă am admite comunicarea prin imagini ca formă primară, limbajul n-ar corespunde în acest caz cerințelor supraviețuirii, încetinind viteza de reacție. Este drept că de la culturile primitive ni s-au păstrat imagini, forme de simbolizare prin intermediul lor. Cred însă că acestea sunt forme de simbolizare (generalizare) a limbajului cotidian. Suplimentar, comunicarea prin imagini presupune proximitatea și vizibilitatea, ratând beneficiul esențial al transmiterii la distanță și indiferența sa față de existența sau absența luminii pe care-o aduce cu sine articularea sonoră a limbajului.[7]

A doua condiție de existență a limbajului, operarea cu simboluri, tinde să pledeze și ea împotriva imaginii. Un simbol este o formă de conceptualizare, adică de reducere a unei diversități de situații similare la un singur semn, acesta dând seama de acele situații/realități, adică semnificându-le. Din câte cunoaștem, limbajul articulat are cea mai mare capacitate de semnificare, determinată de o funcție suplimentară, esențială în comunicare: articularea simbolurilor, combinarea lor între ele. Singurul „fapt de-a comunica prin imagini” eficient este scrierea. Nu pot să ofer acum foarte multe argumente în favoarea eficienței simbolizării prin intermediul limbajului articulat față de cea prin intermediul imaginilor, fiind vorba mai curând de-o intuiție ce-și așteaptă confirmarea (sau infirmarea) prin intermediul umpleri ei raționale. Statutul de copie a realului pe care tinde să-l aibă imaginea tinde s-o forțeze la a se păstra în același registru și în redarea mulțimilor; adică să simbolizeze o mulțime de animale prin intermediul unei mulțimi de animale desenate.[8]

Dintr-o altă perspectivă, constatarea că primele limbaje scrise par să fi utilizat imaginile/ideogramele ca semne nu contravine existenței vorbirii, fiind de fapt o formă de conservare/comunicare a ei. Ele nu redau un mod de-a gândi; adică nu putem accepta ipoteza că această formă de scriere reflectă de fapt o formă de-a gândi. Această formă a scrieri cel mult dă seama de statutul ontologic al gândiri în acele vremuri, ea fiind trăită ca identitate cu realitatea (distanța survenind ulterior, abia odată cu teoria gândirii și a limbajului, adică din momentul ivirii filosofiei). Suplimentar, această identitate cu realitatea confirmată/întărită printr-o anume formă a scrierii îi dă și un caracter magic,[9] generând sentimentul posibilității de-a manipula realitatea, de-a o modifica.

Această „teorie” încă nu rezolvă problema momentelor (adică perioadelor) de trecere de la un mod de-a fi la altul. Punctul central al ei îl constituie însă sincronia dintre limbaj și gândire, făcută posibilă de ceea ce acum indicăm ca fiind emoțiile, în continuarea și completarea cărora pare să se desfășoare. Însă ea tinde să se situeze de partea unui „soft construcție colectivă și contextuală în timp”, în defavoarea unui „soft minune”. În același timp, „teoria” explică orientarea gândirii către supraviețuire, gândirea având predominant un sens utilitar.

Dacă „softul divin” dă seama de acest stadiu al „formării emoțiilor”[10] atunci suntem în situația unui apel la automatisme, la instincte, ca formă de indicare a nostalgiei după un bine arhetipal. Însă aceste automatisme capătă un caracter axiologic ambiguu odată cu dezvoltarea gândirii ca modalitate mult mai complexă de configurare a tehnicilor de supraviețuire.

Marea provocare a umanității o constituie posibilitatea de armonizare a gândirii cu automatismele. De această încercare dă în bună măsură seama cultura, ce poate fi înțeleasă și ca o continuă readucere în atenție a acestei dimensiuni a umanului.

Omul pur rațional este doar un construct teoretic.[11] Ivirea lui în acest stadiu evolutiv îmi produce teamă. Această teamă este una a umanității, fiind dovedită de numeroasele configurări culturale pe tema roboților.

În cazul emoțiilor vorbim simultan de necesitatea existenței unui control rațional și de modalitatea în care acesta este exercitat; adică de măsură. Căutarea măsurii este unul din fundamentele culturii, dând seama de continua definire a umanității.



[1] Așa cum am mai precizat, consider că gândirea dinaintea cuvântului reprezintă o mare problemă. Este motivul pentru care termenul intenționalitate îl consider deosebit de potrivit, el acoperind într-un mod adecvat ceea ce am putea considera că ține de „pre-gândire”, de această lungă perioadă ce s-ar vrea adusă în câmpul culturii.

[2] Cu observația că putem vorbi și de o punere în scenă a emoțiilor/sentimentelor de către cultură, prin intermediul educației, chemată să deschidă într-o anume formă spre ceea ce oferă genetica.

[3] Deoarece derularea lui se petrece într-o regiune a creierului ce scapă în bună măsură controlului rațional.

[4] Folosesc aici cuvântul simbol în sensul său slab, respectiv acela de-a fi un semn căruia îi corespunde ceva în realitate și care rezumă acea realitate prin semnificarea ei.

[5] Cultura ivindu-se ca o formă de simbolizare a comunicării cotidiene. Într-o manieră poate nu tocmai adecvată, am putea spune că este o simbolizarea a limbajului cotidian, o resimbolizare de fapt; adică, o încercare de conceptualizare cu un grad mai ridicat de generalitate.

[6] Utilizând vocea doar pentru forme brute de exprimare a unora din emoții.

[7] Și enumerarea avantajelor evolutive ale vorbirii poate continua.

[8] Unul din exemplele care-mi vine în minte privind dificultatea simbolizării prin imagini îl reprezintă conceptualizarea mulțimii de obiecte. Mi-am amintit însă de animalele cu cinci picioare desenate de omul preistoric și trebuie să admit posibilitatea utilizării unui detaliu suplimentar (în acest exemplu, un picior în plus) pentru a semnifica o mulțime de animale. Un argument în acest sens pare să-l ofere și presupusa ivire târzie a numărului, existând posibilitatea ca primele operări conceptuale să fi fost reduse la formula: unul – mai mulți.

[9] Dată fiind distribuția restrânsă a capacității de-a scrie și a citi în primele societăți, aceasta fiind atributul unor elite, deseori formate din preoții diferitelor culte, scrierea a păstrat mult timp un caracter magic, fiind o formă de acces la putere. Banalizând un pic, este o formă de confirmare a ideii contemporane „Informația înseamnă putere!”.

[10] Reamintesc faptul că emoția este numele pe care-l dăm propriilor reacții automate, cărora „le suntem martori”. Tocmai caracterul autonom al emoțiilor, capacitatea redusă de controlare a lor, a determinat gândirea (avidă de control) să le lase într-un plan secundar (aproape ratându-le existența).

[11] Iar „omul pur emoțional” încă nu este om.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. Caton MUSCELEANU spune:

    CINE la PROIECTUL CUI ?
    Pe vremea cand inca mai scriam scrisori cu pixul si le expediam lui Radu Cosasu acesta mi-a publicat in DILEMA un articol cu titlul : ” CINE LA PROIECTUL CUI „ ? iar esenta articolului scana „disperarea mea in cautare relatiei dintre io si NOI”. In opinia mea blogul identitar al lui Viorel este pentru mine TOT O CAUTARE a RASPUNSULUI LA ACEIASI INTREBARE a mea aruncata acum aproape doua decenii in fatza „comunitatii dilematicilor” acelor vremurii, bucurosi fiind noi ca ne puteam citi sau conversa la liber cu „modelele culturale” in jurul carora am crescut. Probabil ca azi studentii lui Viorel se multumesc cu ce citesc/primesc si pleaca mai departe. M-as bucura sa mor doar dupa ce voi avea raspunsul lor sau, macar cumva sa traiesc satisfactia ca generatia tanara n-are nevoie de raspunsul cautat de mine sau de Viorel.
    Sa ma explic si pentru alti potentiali cautatori de SENS al raspunsului.
    Am dat primul feadbeck pe acest blog, fiindca am simtit cu fiecare fibra a trupuluimeu disperarea tipatului lui Viorel cand ne invita la „regasirea normalitatii” si a lui „ACASA in interiorul „proiectului” . Conceptul de proiect ne-a pus in dialog iar in „partea a doua a tipatului sau” Viorel scria : „chiar și cea mai proastă interpretare dată proiectelor (aceea că ele au drept principal scop salariile celor care le implementează) este bună pentru poporul român: ea înseamnă absorbția banilor de la Uniunea Europeană și plata contribuțiilor către diferitele bugete de stat, generând posibilitatea unor salarii mai mari pentru bugetari, servicii mai multe pentru cetățeni etc. Din fericire, proiectele nu înseamnă numai atât. Însă, pentru a vedea asta, trebuie să ne fie arătată această realitate de către instituțiile statului, de către beneficiari, de cei care participă la activitățile pe aceste proiecte. Faptul că absorbția fondurilor europene figurează în toate strategiile, fie ele făcute de Guvern, indicate de FMI sau de Comisie, trebui să aibă o noimă economică. Riscăm însă să fim contradictorii când o trecem drept prioritate dar blamăm pe cei care lucrează pentru a o realiza. Am crezut că ne vindem inteligența și competențele și am ajuns să ne dăm sufletul pentru dreptul de a manca si noi o bucățica de carne”
    Nu-i deloc usor sa-i poti imbratisa disperarea lui Viorel din aceste propozitii daca nu traiesti in interiorul fenomenului. Si probabil ca de aceia a si simtit el nevoia de a se extinde in explicatii, citez : „Leonard Orban, care spera că învinovățirea a priori a beneficiarilor mută atenția opiniei publice de la incapacitatea domniei sale de a rezolva problema. Cum spuneam în altă parte, este o transpunere în plan oficial a instinctului nostru de a găsi vinovați în loc să ne concentrăm pe găsirea soluțiilor”
    Nu stiu ce sa-i raspund la intrebarea lui daca „este posibilă o reconciliere națională” ? dar daca as reintra cu raspunsul in conceptul de proiect , as prelua filosofia si pozitionarea lui culturala a proiectului si nici intr-un caz nu as raspunde cu acel raspuns „aș spune că nu” pe care Viorel si-l da imediat dupa intrebarea : „este posibilă o reconciliere națională ” ? Din interiorul acestei pozitionarii io in primul rand i-as reformula intrebarile politice in unele tehnice astfel : „Cine poate face un recensământ al romanilor care, culegând câțiva competenți din fiecare domeniu sectorial stiu ce este acela un PROIECT ? Cum putem scoate la iveală pe cei care stiind ce este UN PROIECT sa-i lasam sa vorbeasca pentru ca ei nu pot fi auziți de clămpănelile celor care nu stiu ce este un proiect ?
    La ultima intrebare a lui din textul politic „Ce se întâmplă cu noi” ? Viorel are raspunsul in chiar testul „Apel la Normalitate” acolo unde el tipa inspaimantat, tipa ca si in scrisoarea prilejuita de moartea regizorului Sergiu Nicolaescu, tipa „față de ușurința cu care tindem să aderăm la anormalitate”
    Nu stiu daca Viorel este constient ca e chiar solutia lui, dar iata, din reasezarea cuvintelor lui cum i-am citit io solutia lui Viorel : „ (Tipatul meu) se adresează în egală măsură Guvernului, autorităților de management, organizațiilor care au proiecte în implementare, celor care lucrează pe aceste proiecte, beneficiarilor direcți ai acestor proiecte și beneficiarilor indirecți ai acestui imens travaliu: cetățenii români. ( Dragii mei ) cei câțiva oameni de inițiativă, dotați cu talentul de a scrie proiecte și cu capacitatea de a le implementa, prinși în angrenajul unor organizații care ajung să funcționeze din ce în ce mai bine, nu pot fi înlocuiți. Problema o constituie profesioniștii în domeniu. E nevoie de un efort comun , de o ințiativă a unui grup de competenti prin a caror efort si daruire sa sublinim necesitatea conștientizării cetățenilor în ceea ce privește rostul proiectelor. Moș Crăciun suntem NOI, românii, singurii de la care putem aștepta schimbarea, adică un dram de normalitate. Adica normalitatea celor care în acești ani ajung să-și investească întreaga energie pentru a face să funcționeze proiecte într-un context plin de derapaje. Ei sunt singurii promotorii ai unei forme de normalitate pe care noi ca popor am validat-o odată cu aderarea la Uniunea Europeană. O normalitate care aduce cu sine egalitatea însă nu egalitarismul, prezumția de competență însă retribuirea doar pe baza dovezilor de competență. Problema mai gravă este însă că orice manager de proiect si echipele lor ispășesc pentru toată această anormalitate ca si cum cei care au scris și implementează proiecte ar fi singura cauză a problemei. EI NU SUNT CAUZA. EI SUNT SOLUTIA OBLIGATORIE A PROBLEMEI”
    Daca am reasezat bine cuvintele lui Viorel si le va recunoaste ca raspuns al lui la intrebarile lui, dar Viorel pentru ca i-am dat acest feadbeack are de raspuns mie si lui deopotriva , are de raspuns autentic la intrebarea: CINE LA PROIECTUL CUI ? Opinia lui este ca „vaccinul la neincredere este revenirea in normalitate ( A PROIECTULUI ) Ea este singura care poate reclădi ceva din încrederea necesară pentru a putea merge un pic mai departe” in ciuda faptului ca ”jumătate din activitatea întregii echipe de proiect este alocată raportării si evident că, în acest context realizarea indicatorilor/rezultatelor proiectului este cu atât mai dificilă. Ce presupune managementul unui proiect ? Un set de competențe manageriale dublat de flexibilitatea necesară adaptării la nenumăratele cerințe birocratice. Adică, să fii un manager care trebuie să raporteze absolut tot ce face înainte de a primi banii, verificat de cel puțin patru instituții și controlabil de alte șapte. În domeniu, cred că este o întruchipare a coșmarului oricărui echipe a oricarui manager de proiect. Pot să accept necesitatea unor valori sociale construite pe modelul Germaniei. Însă trebuie să realizăm că vorbim totuși de poporul român, adică de toate limitele sale. A forța instituirea unor astfel de valori înseamnă a asuma riscurile aduse de o asemenea violentare a datului. Acum trecem printr-un moment al plății pentru astfel de forțări. Exiști-în-România ( adică o formă specială de existență, ce refuză orice șablon existențial construit de occidentali )” si intre timp „ am uitat că în tot acest timp cca. 3 milioane de români au părăsit țara, sătui de lipsa de perspective, asumând pe cont propriu găsirea unui mediu propice vieții, în condițiile în care statul nu a reușit sub nicio formă să-și îndeplinească aceste funcții esențiale cerute de PROIECTUL NATIONAL”
    Căutarea lui „Acasă” se află în acest moment în punctul în care încearcă să descopere formele posibile ale lui „Noi!”, adică existența împreună. Ceea ce înseamnă a găsi regulile minime obligatorii care să nu afecteze nici una din formele de manifestare culturală. Marea provocare a umanității o constituie posibilitatea de armonizare a gândirii cu automatismele. De această încercare dă în bună măsură seama cultura, ce poate fi înțeleasă și ca o continuă readucere în atenție a acestei dimensiuni a umanului. Cel puțin în ceea ce mă privește singura formă de înstrăinare pe care-o resimt față de cultura occidentală este cea izvorâtă din incapacitatea de-a ne integra în ea în condițiile în care ne-o dorim în interiorul Europei. Motiv pentru care soluția carantinei politice are șanse să conserve modul de-a fi al societății românești, cu tot cu politicienii ei. Nu am ascuns faptul că îmi place domnul Liiceanu. Însă când intră în zona politică alunecă deseori în șabloane și poziții extreme; sau în poziții rigide ce riscă să pară extreme. Cred că-i stă mult mai bine în zona culturală”. „ Orientarea către supraviețuire am definit-o drept orientare fundamentală, fiind prezentă și la „omul cultural” (într-o formă mult mai complexă), iar caracteristica esențială a „omului înainte de umanitate” o constituie absența proiectului, adică a viitorului ca realitate conștientizată, pre-umanul trăind într-un continuu prezent. Orientarea către viitor (PROIECTUL ) este cea mai importantă tehnică de supraviețuire, îngrijindu-se de conservarea posibilităților noastre, adică de existența viitoare. Domnului Liiceanu îi lipsește o anumită dimensiune a empatiei sociale, aruncându-l într-un individualism extrem”.
    Io nu-i pot reprosa lui Viorel ca n-ar fi preocupat de rupturile sociale asa cum reproseaza el scriitorului „jurnalului de la Paltinis” pentru ca Viorel a gasit „o formă de a veni în întâmpinarea celor care nu au neapărat aceleași puncte de vedere cu domnia sa” CLIVAJELE / rupturile sociale sunt ridicate cultural si ele , rupturile „constituie și diferitele tipuri de exigențe, deseori forțate, pe care ni le-am proiectat unii față de alții STRATIFICANDU-NE si devenind intolerantii cu cei din casta inferioara unde nu mai exista trecut si viitor adica a celor ce sunt lipsisti de orice PROIECT. „Baba se chiaptana” acum cand „asistăm la o dispută între Germania, Franța și Anglia (o dispută economică și culturală), cu Italia și Spania având meritate orgolii, cu o Rusie greu de poziționat etc. În afara Europei lucrurile sunt si mai complicate aratand ivirea unor mari poli economici care concurează (prin modele occidentale adaptate la nivel național) polii economici occidentali tradiționali, influențând semnificativ și dezvoltarea culturală. Cultura occidentală ne este cel puțin un pol de orientare, dacă nu chiar un mediu de gândire. Or, în condițiile în care cultura occidentală constituie, în mod simultan, mediul globalizării (și unul din instrumentele sale) și cadrul în care umanitatea își caută sensurile, suntem în mod simultan „în” cultura occidentală și întru căutarea acelui „Acasă”. Nu trebuie să fim crezuți toți; însă toți avem dreptul de a fi ascultați. Îndrăzneala mea consta numai în a ne asculta reciproc. Ceea ce presupune rostire” Ok am si io o intrebare : CINE LA PROIECTUL CUI si vreau raspunsul inainte sa ne propunem sa urlam national la toata cultura ocidentala dupa modelul in care tu ai strigat la guvernanti nostrii ca nu inteleg PROIECTUL si maiales pe cei care ar putea aduce NORMALITATEA ACASA. Si daca „cultura profund democratică nu admite analfabeți” atunci etnia din care provin si care nu are nici-o capodopera in bibliotecile culturii ocidentale, etnia mea la proiectul cui sa-si inhame caii si „Camila Emirului din deshertul romanesc” ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site