Suntem echilibrul momentan al unor forțe ce acționează în direcții diferite, stăpânite de regulile specifice propriului domeniu de existență. În raport cu infinitatea timpului universal stăm sub semnul clipei. Cu toate astea, iluzia nemuririi, cochetarea cu veșnicia, ne-a făcut ceea ce suntem. Umanitate este rezultatul unui comportament ca și cum am trăi veșnic. Este începutul ideologiei și fundamentul civilizației.
Nevoia de identitate este generată de spaima nedefinirii, fiind o teamă epistemologică față de imposibilitatea rezumării și identificării propriei existențe în fața timpului și a lumii. Identitatea este eticheta pe care ne-o lipim în elanul etichetării tuturor celor pe care-i cunoaștem, una din dimensiunile definirii situându-se în diferențele față de unii și asemănările cu alții.
În urmă cu câteva sute de ani, mulţi cărturari obişnuiau să aibă pe masa de lucru, pe lângă manuscrise şi cărţi, un craniu uman care reprezenta spargerea iluziei nemuririi. „Adu-ţi aminte adeseori de moartea ta şi nu vei greşi mult lui Dumnezeu.” stă scris în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”; cum va spune şi Heidegger mai târziu, anume că existenţa umană autentică este dată de permanenta raportare la moarte.