Deși implicată activ în supraviețuire, conștiința e posibil să nu fie cea mai importantă instanță responsabilă pentru supraviețuirea organismului. Înaintea ei este de fiecare dată întregul complex de reacții ce țin de registrul afectiv.[1]
Întreaga teorie a emoțiilor, cuplate cu ceea ce considerăm a fi rațiunea, ne conduce la cercetarea posibilității de-a vorbi despre o formă extinsă a conștiinței sau, mai potrivit spus, de a regândi centrul imaginar (considerat până acum a fi gândirea) al umanului pe coordonate discret diferite.
Însăși abordarea diferitelor zone ale biologiei umane în termeni de sistem trimite la posibilitatea unui complex de sisteme care să constituie prima line (și poate cea mai importantă) de luptă pentru supraviețuire și perpetuare. În acest caz conștiința ar fi un element adăugat ulterior însă suficient de bine integrat pentru a colabora cu sistemele care o preced. Motiv pentru care putem gândi conștiința ca una din verigile (poate doar rezultantele) evoluției, ea generând posibilitatea depozitării în ceea ce numim cultură a unor categorii specifice de informații utile supraviețuirii. Ceea ce biologicul face destul de lent și în termeni relativ restrictivi, respectiv transferul de informații genetice ivit odată cu conceperea fiecărui nou individ (gândit ca o primă formă de „comunicare”), lumea și cultura[2] reușesc să performeze infinit mai bine, transferând rapid posibile soluții de supraviețuire de la un membru al comunității la altul.[3] Motiv pentru care societatea constituie un moment de revoluție în istoria evoluției, ea deschizând posibilitatea unei forme de extensie a individului în ceilalți.
Consider că deși strălucit, conceptul de memă propus de R. Dawkins nu și-a găsit încă terenul propriu de acțiune în teoria minții, el având nevoie de identificarea unor elemente centrale, cu o mare importanță în funcționarea gândirii. Spre exemplu, aș merge mai curând pe caracterul mematic al regulilor logicii, pe cercetarea limbajului și comunicării (adică a fundamentelor acestora).
Eul pare a constitui un strălucit exemplu de memă, cel puțin dacă-l privim din perspectivă postmodernă.
[1] Cu precizarea că emoția ar putea să constituie forma de conștientizare a unui complex reactiv implicat în mod esențial în apărarea și salvarea organismului. Altfel spus, raportat la gesturile curente de apărare și salvare conștiința este în bună măsură un spectator, cu intervenții restrânse și responsabilități mai curând macro și contextuale (să spunem de mediere: ex. încercare de a căuta un mediu cald în caz de febră, de a se ascunde în caz de pericol etc.).
[2] Putem vorbi de un puternic grad de sinonimie între cei doi termeni în acest context, esențială fiind dimensiunea lor de mediu al evoluției.
[3] Este unul din motivele pentru care conceptul de memă propus de Richard Dawkins („Gena egoistă”, Editura Tehnică, București, 2006, p. 325 și urm.) îmi pare deosebit de relevant. În acest context am putea spune că evoluția biologică este dublată de cea culturală, amândouă contribuind la nașterea sensului contemporan al umanității. Raportându-ne la unul din exemplele la care recurge Dawkins pentru a ilustra conceptul de memă, și anume Dumnezeu, într-o abordare a culturii din perspectivă evoluționistă putem spune că ideea de Dumnezeu, în variatele ei forme, este ce-a mai reușită memă, ea asigurând închiderile (deseori temporare) necesare pentru a putea sprijini evoluția culturală. Altfel spus, importanța acestui concept fundamental pentru istoria culturii este dată atât de gradul de difuziune extrem de mare (cred că este ideea cu gradul cel mai mare de difuziune din istoria – și preistoria – umanității) cât și de epoche-ul ontologic, de punerea continuă în paranteze a tot ceea ce nu putea fi semnificat într-un mod adecvat, permițând astfel orientarea eforturilor către zone mult mai productive cultural. Teoria lui Dawkins este importantă și dintr-o altă perspectivă: completează în mod strălucit mecanismul funcțional al formei de nemurire propusă de modernitate (ca înlocuitor la ceea ce propunea creștinismul), existând astfel posibilitatea de a putea vorbi de unități funcționale atât în cazul nemuriri biologice (supraviețuirea speciei prin medierea genelor) cât și în cazul nemuririi culturale (posibilitatea supraviețuirii ideilor prin intermediul memelor). În felul acesta biologia și cultura sunt cumva aduse la un numitor comun, bazându-se, ambele, pe mecanisme similare.
