Despre Crăciun, „acasă” și înstrăinare

„Acasă” nu este atât un loc, cât un sentiment, conturat în mare parte în jurul protecției, a siguranței personale, dar și a umplerii unor așteptări, a regăsirii de sine. Într-o variantă reducționistă, am putea spune, parafrazând un celebru dicton latin, Ubi bene, ibi domus!; însă cu o definire în termeni esențiali a binelui.

Crăciunul este întoarcere la origini, revenire „acasă”; adică renaștere rituală. Sensul său este unul știrbit în absența identificării propriilor origini.

Tradiția este o formă a lui „acasă”. Ea conține certitudinea unor gesturi care ne-au adus aici, conținuturi trecute ce ne sunt cumva co-prezente. Chipul sub care-i zărim prezența este cel al unei nostalgii difuze după ceva trecut, după forme de apropiere de natură.[1] Crăciunul este pentru noi cel mai important prilej de întoarcere „acasă” și (deci) la tradiție.

Religia dă în bună măsură seama de sensul tradițiilor, umplând cu conținuturi simbolice așteptările noastre identitare. Însă religia nu reușește să împlinească toate așteptările pe care presimțirile noastre le pun în scenă. Într-o ordine a „istorie umanului”[2], a parcursului umanității, creștinismul „este modern”. Abia antropologii sunt mai aproape de împlinirea acestui sens.

Adunarea împreună a celor apropiați, a familiei, este una din părțile necesare a acestei întoarceri acasă pe care Crăciunul o prilejuiește (și o celebrează, în mod simultan). Familia și prietenii sunt parte componentă a lui „acasă”. Deseori singurii componenți ai acestui înțeles extins. Eventual asezonat cu întreaga menajerie pe care-o creează amestecul simbolurilor tradiționale, a celor religioase, cu simbolurile societății de consum.[3]

Atunci când membrii familiei trăiesc sub standardele curente, confortul propriu ajunge să fie un factor al înstrăinării, depărtându-ne de cei apropiați. Absența apei calde sau a canalizării constituie un motiv suficient pentru a renunța la o atmosferă tradițională,[4] adică la întoarcerea la acel „acasă” pe care-l sugerează tradiția.

 Este una din formele în care civilizația, în  elanul ei nivelator, riscă deseori să-și strecoare standardele între noi și propria natură, aruncându-ne la distanță față de propria chemare. Existența ne este fragmentată în două dimensiuni: una în care ești „aruncat” de valul modernizării și alta către care te cheamă propria natură.[5] Indecizia în fața celor două dimensiuni ia forma unei angoase subtile, parte a sentimentului de înstrăinare.[6]

În lipsa regăsirii grundului spiritual (adică a umplerii presimțirilor afective cu un conținut rațional), Crăciunul riscă să se reducă la manifestarea lui formală, adică o sărbătoare a Consumului.[7]

Pentru omul contemporan Crăciunul tinde să devină mai curând o întoarcere la sine însuși, trăită însă într-un mod deficitar: odihnă, distracție, zapping, mâncare, băutură, prieteni, toate acestea asezonate din plin cu simboluri tradiționale al căror conținut îl ratăm. Ponderea pe care-o dețin mâncărurile tradiționale în ansamblul conținuturilor ce-și clamează originea în tradiții indică tendința de a reduce această sărbătoare la o „înfulecare simbolică și de simboluri”, la un amestec dintre a mânca și a îngurgita simboluri.

Crăciunul ar putea astfel deveni momentul în care să ne descoperim însingurarea. Ceea ce ar deschide posibilitatea unei renașteri.[8] Însă această posibilitate este înecată a priori în vin și acoperită cu munți de mâncare, după care ne ascundem de propriile întrebări esențiale. Orientarea noastră către o anumită formă de deschidere este rapid înăbușită (deseori chiar devansată) de mulțimea pseudo-simbolurilor cu care ne asaltează societatea de consum.



[1] Natura are aici o dublă semnificație: cea curentă, sugerată prin diferitele ei elemente (pădure, apă, munte, flori etc., conceptul natură fiind de fiecare dată centrat pe câteva elemente de acest gen, care fac cumva intrarea în conținutul și semnificația lui), și natura personală, al cărei sens se conturează în jurul unor intuiții, a unor presimțiri vagi față de un conținut al sinelui.

[2] Una ce include și preistoria.

[3] A consuma  face deja parte din simbolurile contemporane ale Crăciunului. Este suficient să faceți un mic experiment personal pentru a vedea asta: intrați înainte de Crăciun într-o biserică și apoi mergeți într-un supermarket. Comparația indică simbolurile privilegiate.

[4] Sau la ce a supraviețuit în mediul rural din tradiție.

[5] Tradiția arată în mod exemplar nostalgia după dimensiunea cea mai apropiată de propria natură.

[6] Începând cu modernitatea rezolvarea acestei tensiuni capătă chipul opoziției între tradiție și nou. În postmodernitate această tensiune este rezolvată fie prin intermediul kitsch-ului fie prin intermediul consumului. Cea din urmă variantă este cea dominantă, marketingul utilizând nostalgiile tradiționaliste în interes propriu, adică orientându-l către consum sau generând produse specifice, ce par a sugera apropierea de tradiții. Kitsch-ul este în acest caz pretenția unor obiecte de consum de a face cumva parte din artistic, ratând această apartenență în special prin „căderea” pe care-o provoacă (datorită punerii lor în circuitul consumului și situării în orizonturile societății de consum) simbolurilor pe care dorește să le vehiculeze.

[7] Problema n-o reprezintă prezența consumului în sărbătorirea Crăciunului, ci reducerea simbolului Crăciunului la consum, înglobarea lui, reducționistă, în circuitul societății de consum. Această formă de anulare a sensurilor tari, de pervertire a lor în interesul marketingului, va rămâne sursă de înstrăinare până în momentul în care consumul se va instala definitiv „în noi”, ca natură, acoperind astfel și ultimele rămășițe ale memelor tradiției.

[8] Poate că în această formă de pregătire pentru altceva ar trebui să găsim și posibilitatea Revoluției din Decembrie 1989, sensul ei primordial fiind o încercare de întoarcere la sine a poporului român. Însă una în care accesul la sine a fost împănat cu simboluri ale societății de consum, aproape la fel de importante pentru declanșarea elanului revoluționar.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. 24 decembrie 2012

    […] Articolul a fost transmis sub forma unui „comentariu” la câteva din postările mele (Despre Crăciun, „acasă” și înstrăinare, Despre spaima de normalitate, De ce nu putem forma o comunitate?!, Scrisoare către Moș Crăciun). […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site