Faptul-de-a-te-simți-într-un-anume-fel dă seama de un mod de-a fi al corpului și de prezența unei forme de conturare a eului; abia pornind de la a simți ca fel-de-a-fi-de-fiecare-dată, adică drept mod al eului, este posibilă orice orientare a conștiinței.
Sistemul ce realizează cotidian o prezentare a propriului corp, având la bază atât calea emoțiilor cât și pe cea rațională, operează pe baza unor patternuri corporale, ele constituind intervalele de diferențiere între normalitate și modelul de alertă. Interesant este modul în care iau naștere fiecare din aceste patternuri în cadrul „istoriei personale”; la fel de interesante sunt condițiile în care acestea pot fi modificate.[1] Aceste patternuri fac cumva parte din imaginea de sine, fragmente sau moduri specifice de prezentare a lor putând fi conștientizate. De la oglindă la datele biochimice despre propriul organism, toate oferă motive de atenție față de ceea ce se întâmplă cu noi, adică tot atâtea prilejuri de meditare la propriul organism și, prin aceasta, de lansare a unor noi căi de legătură între mecanismele generale ce reglează homeostazia și conștiință.
În măsura în care „partea rațională” reușește să influențeze homeostazia, putem identifica o cale de acțiune a stresului, ca anticipare a unor evenimente neplăcute, asupra funcționării organismului, fiind justificată, în mod proporțional, fiziopatologia aferentă. Ceea ce înseamnă, într-un alt plan, că orientarea față de lume constituie unul din determinanții stării de sănătate a persoanei, justificând astfel rolul preventiv (uneori chiar și terapeutic) al filosofiei și al unora din fiicele ei: psihiatria, psihologia, psihanaliza etc.
Dacă emoțiile sunt generate în mod combinat, de structura biochimică (să spunem hormonală[2]) și de cea neuronală, atunci avem la dispoziție un model posibil pentru explicarea modalității de influență a organismului de către gândire. Ceea ce ar justifica o bună parte din tehnicile și teoriile considerate pseudo-medicale.
[1] Adaptarea la limitele fiziologice aduse de bătrânețe constituie un exemplu de adaptare necesară.
[2] Păstrând însă în minte ideea că emoțiile nu pot fi reduse la o geneză hormonală, din perspectiva biochimică, existând o influență de ansamblu a întregii homeostazii (pe diferite canale) asupra dispoziției afective. Din această perspectivă, emoțiile reprezintă o formă de raportare (de orientare către și în funcție de) la organism și mediu.
(Imagine preluată de pe: http://www.studyblue.com/notes/note/n/diencephalon-and-cerebrum/deck/4763914)
