Despre emoții și rațiune

Sufletul ar putea da seama de mintea emoțională, el fiind ce-a mai apropiată entitate culturală de ceea ce-i corespunde în planul biologicului.

Puternicul simbolism al metaforei ar putea fi determinat și de semnificativa rezonanță afectivă pe care ea o are, fiind unul din sensurile ce ia naștere, simultan, rațional și afectiv.

Dominarea minții de un sentiment tinde să atragă întotdeauna gânduri coerente cu acel sentiment, care-l susțin. Dragostea și furia pot oferi modele exemplare de „întunecare a minții”, eforturile raționale fiind orientate către argumentarea și susținerea acțiunii pe care unul sau altul din cele două sentimente o cer.

Avem cuvinte al căror înțeles depinde într-o măsură semnificativă de afectivitate, de măsura în care ele ne evocă emoții sau au fost prilejuite de stări afective. Un exemplu îl constituie iubirea: „Te iubesc!” prezintă o infinitate de moduri, abia haloul comportamental ce sugerează ceva de genul unei dăruiri încărcându-l cu potența sa maximă.

Preocuparea constituie una din formele în care afectivitatea orientează atenția, marquerii emoționali existenți pe situația unui proiect readucându-l de fiecare dată în prim plan.

O abordare analitică a emoțiilor ne-ar putea furniza câteva informații despre contextul pe care ele îl constituie pentru orice mod al minții de-a fi, dezvăluind una din dimensiunile intenționalității. Ne interesează și „mecanismul” de funcționare al afectivității, modalitatea în care trecem de la o stare afectivă la alta. Suplimentar, se pune problema obiectivării emoțiilor, vizibilă în diferența dintre starea afectivă existentă și conștientizarea ei. Pornind de aici ajungem la o altă problemă, respectiv a diferenței dintre stările afective și discursul despre emoții, ultimul constituind o abordare rațională a unui mod de-a fi ce este caracterizat de-o altă ordine.[1]

Schimbarea contextului percepției sau reîncadrarea cognitivă: a vedea că alții o duc mai rău decât tine crește optimismul prin modificarea punctelor de reper. Evident, putem vorbi și despre depresia pe care ne-o poate induce realizarea semenilor noștri, mai ales a celor de aceeași vârstă (sentimentul lipsei realizării personale, ivit prin comparație).

Care este relația dintre sensul existenței personale și inteligența emoțională? Ca un început de dovadă pentru importanța emoțiilor în ansamblul existenței D. Goleman sugerează că femeile cu inteligență emoțională dezvoltată (EQ ridicat) simt că viața are un sens pentru ele, în timp ce femeile doar cu IQ ridicat sunt mai nesigure în această privință.[2] Dacă afirmația se verifică atunci sensul existenței, cu tot haloul cu interogații existente sau absente[3], ține mai curând de gradul de ordine afectivă sau, mai corect spus, de nivelul de stăpânire pe care persoana îl are asupra propriilor emoții. Ceea ce ar duce la ideea că sensul existenței, ca interogație personală, depinde mai degrabă de anumite emoții (insuficient strunite) decât de o dispoziție interogativă specifică omului. Altfel spus, un întreg domeniu al filosofiei s-a ivit sub umbra lui Dionisos, ponderând influența lui Apollo. Esențială ar fi în acest caz neliniștea, aflată într-o relație invers proporțională cu auto-stăpânirea.