Emoțiile intervin în mod definitoriu în orientarea atenției. Cele mai vizibile sunt emoțiile cu intensitate foarte mare, aparținând celor două clase: plăcute și neplăcute. Ambele categorii afective sunt importante din perspectiva evoluției, chiar dacă acțiunea lor este diferită: emoțiile plăcute dau mai curând orientări de profunzime, intervenind în conturarea proiectelor, în timp ce emoțiile negative sunt mai mult implicate în ciclul scurt al orientării atenției, intervenind în stabilirea strategiilor de salvare. Diferențele menționate au un caracter general, fiind întâlnite și intervenții ale emoțiilor plăcute în orientarea atenției pe termen scurt și ale emoțiilor neplăcute în modularea proiectelor. Civilizația încearcă să utilizeze cele două categorii în stabilirea diferiților vectori educaționali.[1]
Atenția reprezintă și calea pe care luăm cunoștință în primă instanță de existența emoțiilor: prezența lor ni se impune prin faptul că ne atrag atenția. Posibilitatea alegerii intervine în primă instanță raportat la intensitatea acestora, noi alegând a ne opri atenția asupra lor sau a trece mai departe. Atenția orientată asupra emoțiilor (și de către ele) nu are sensul unei priviri într-un punct anume, ci mai curând al generării unui întreg context mental și afectiv, a unei anumite forme de orientare asupra lumii, adică al unei intenționalități specifice. În funcție de experiența personală (și de cea a strămoșilor, dacă luăm în considerare posibilitatea anumitor forme de transmitere genetică, adică a unor structuri a priori) emoțiile aduc cu ele un întreg halo de trăiri (deseori anticipative), fiind unul din declanșatorii amintirilor pe această zonă. Or, tocmai această modalitate de instituire a unei intenționalități specifice, cu tot haloul de raportări, atrage atenția asupra paternurilor anticipative pe care le pune în scenă raportat la un anumit mod al lumii de-a fi, deseori raportat la o anumită categorie de pericole. Emoțiile evocă astfel experiențe derulate sau posibile.[2]
[1] Într-o oarecare măsură experiențele posibile ajung să fie trăite ca experiențe desfășurate tocmai datorită coexistenței cu posibilitatea lor.
[2] A se vedea spre exemplu teama de moarte sau de boală ca emoție neplăcută la care se recurge în modelarea comportamentului pe termen lung.
