Despre locul omului

Identitatea este centrată pe problema locului pe care o persoană sau un grup și-l găsește în cadrul unei mulțimi (de coordonate). Motiv pentru care identitatea are nevoie întotdeauna de ceilalți,[1] fie pentru a-i nega, construindu-se în opoziție cu ei, fie pentru a-i îngloba, recurgând astfel la similitudini. Acestea sunt cele două limite între care baleiază efortul nostru de găsire a propriului loc în societate, adică a punctului de reper pornind de la care îl putem rosti pe eu ori pe noi de-o manieră identitară. Locul meu sub soare (ca să recurgem la o formulă a cotidianității care pune în scenă unul din fundamentele drepturilor individului) își capătă sensul doar în contextul umanității ca o serie de locuri sub soare, a concurenței pentru diferitele locuri, a diferențelor de accent între acestea etc. Umanitatea devine pe această cale o formă de luptă împotriva infinitului și a angoasei pe care modernitatea a stârnit-o odată cu punerea în scenă a acestui concept într-un sens tare (făcând din el unul din descriptorii esențiali ai realității), cultura fiind mediul în care se derulează efortul de circumscriere a noilor locuri, adică a sensului existenței. Dezvoltată inițial pe fondul definirii locului într-o lume finită, cultura suferă odată cu modernitatea (poate chiar odată cu creștinismul, acesta din urmă fiind cel care aruncă în scenă o perspectivă a infinitului) o radicală reorientare, transformându-se din mediul al rostirii sensului existenței în fundamentele ei.

Modernitatea înseamnă și nemulțumire a omului față de locul pe care i-l asigură religia, riscând liniștea sa de dragul afirmării unui loc propriu. Descoperirea esențială a modernității este că locul propriu înseamnă în mod esențial o formă a lui împreună cu, adică a importanței (și incognoscibilului) societății.[2] Odată cu asta se ivește balansul (și indecizia) între om și societate. Marile dezastre sociale din secolul XX, comunismul și fascismul, sunt forme de privilegiere ale societății împotriva omului, exemple  de ieșire a socialului din umanism.

Metafizica este în principiu specifică viziunilor limitate ale întregului; tendința către totalitate este posibilă doar acolo unde există presimțirea unui tot. Modernitatea introduce, prin intermediul fundamentării pe infinit, o spărtură în universul de sens al metafizicii, tinderea către nelimitare fiind incoerentă cu aspirația către o viziune a totului. Motiv pentru care odată cu modernitatea metafizica nu mai este posibilă în sensul clasic, ca o viziune individuală (fie ea și de geniu), orice aspirație în acest sens dizolvându-se în multiplicitatea perspectivelor la care forțează științele. Abia construcțiile metafizice colective ar avea ceva șanse în acest sens.[3] Însă toate încercările de până acum în acest sens au eșuat.

Într-o lume infinită, locul cade la nivelul unor relații determinate, raporturile dintre substanțe fiind înlocuite de infinitatea relațiilor. Adevărul acestei continui alunecări dintr-o relație în alta este scos la iveală de bucuria lui Einstein de-a fi găsit o constantă universală, viteza luminii în vid, pornind de la care pare posibilă o reconstrucție a sistemului relațiilor, adică o fundamentare a acestuia pe un dram de stabilitate. Locul este astfel înlocuit de specificul unor relații, de punctul în care ele capătă o formă anume, suficient de constante pentru a pune în discuție posibilitatea unei identități și îndeajuns de variabile pentru a nu permite nicio certitudine finală.

Relativismul epocii contemporane, invocat adesea (cu nostalgia unor vremuri de aur în care totul era mai limpede), vrea să spună că esența acestei epoci o constituie relația, adică faptul de a fi relativ la… În joc nu este atât relativul, înțeles ca o indecizie pentru una sau alta din perspective, ci relația, continua raportare la…, care dă seama de o perpetuă fugă (din relație în relație) după un fundament. Însăși științele nu sunt altceva decât sisteme de relații, decupaje din multitudinea relațiile posibile (la a căror multiplicare științele contribuie în mod simultan).

În această lume a relațiilor instituită de modernitate definiția omului (singura modalitatea a locului posibilă în noul context[4]) este continuu schimbătoare, atrăgând după sine o perpetuă redefinire a întregului sistem de relații care este lumea.

Prezumția rațiunii egal împărțite între oameni, care face din decizia omului (a omului-societate) fundamentul alegerii politice, legitimând astfel noua formă de guvernare, democrația, este  în mod simultan povara omului, ea întorcându-se împotriva sa sub forma prezumției de capacitate (vizibilă, spre exemplu, în prezumția cunoașterii tuturor legilor). Ceea ce nu încape în acest model (adică cei care riscă să strice legitimitatea mecanismului) este eliminat, cetățenii inapți (incapabilii) fiind expediați din zona normalității. Exemplele lui M. Focuault despre rostul închisorilor și azilelor de nebuni sunt deosebit de relevante în acest sens. Astfel că una din trăsăturile locului pe care omul este chemat să-l ocupe și să-l utilizeze în mod simultan în eforturile sale identitare îl constituie normalitate, înțeleasă ca aliniere la normă. Unul din efectele înghesuirii omului în normalitate îl constituie gregarismul, adică o formă de cădere a acestuia la nivelul mulțimii, ivită pe fondul unei neîncrederi în propria sa judecată.[5]



[1] Celălalt are calitatea de coordonată esențială pentru propria existență.

[2] Într-un anume sens societatea devine zeul modernității, eforturile ei concentrându-se pe speranța descoperirii chipului ei perfect.

[3] Semn că metafizica mai este posibilă doar într-o manieră comunitară (comunitatea inițiaților în domeniu), adică după modelul științei, bazată pe contribuții individuale dar validate colectiv. Însă problema esențială în acest sens o constituie limitele socialului, incapacitatea de crea o comunitate suficient de organizată pentru a fi capabilă de o astfel de construcție. Alunecarea filosofiei către modul de-a fi al științelor ține însă de această intuiție a unei metafizici comunitare.

[4] Orice definire este o indicare a sistemului de relații în care este situat un lucru sau un fapt. Faptul-lucru care este omul constituie sistemul privilegiat de relații, cel care a tins să dea mai tot timpul măsura și punctul de pornire pentru orice definire. A vorbi de definiția omului într-un astfel de sistem este echivalent cu a rosti regulile fundamentale pentru acest sistem de relații. Însă la rândul său omul are nevoie, de fiecare dată, de o definiție, posibilă doar într-un anume context (deci prin raportare la un anumit sistem de relații), care este lumea. În joc este o definire cvasi-circulară (omul este definit prin raportare la lume iar lumea își capătă denotațiile raportat la om), care dă seama cumva și de indecizia accentului modernității între privilegierea omului și primatul societății.

[5] Putem înțelege această ascensiune a impersonalului se și ca strategie de luptă în contextul prezumției de competență, încrederea în societate fiind o formă de sprijin pe înțelepciunea mulțimii de-a găsi răspunsurile adaptate contextului.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site