Dorința de cunoaștere s-a ivit pe fondul unor dezbateri teologice și păstrează această orientare inițială caracterizată de tendința către înțelegerea totului. În viziunea răsturnată a postmodernismului i-am spune totalitară; însă începutul l-a constituit orientarea către o altfel de totalitate, una Divină, lipsindu-i sensul contemporan al puterii și excesului de putere pus în scenă de umanitate.
Spinoza are o contribuție esențială în trecerea la modernitate, adică la mlădierea religiei pe noua viziune, propunând un nou raport al omului cu Divinitatea, unul în care relația cu celălalt și cu sine devine una esențială.
Teoria evoluționistă tinde să fundamenteze formula lăsării-lucrului-să-fie-așa-cum-este (Heidegger) raportat la lumea viului, adică a ființei des-realizate, a ființei care nu este modificată (și interpretată) sub forma realității construite prin intermediul tehnicii, a unei variante alternative de ființă ce coincide cu un anume sens al Naturii.[1]
Nu exclud posibilitatea ca noi să trăim o variantă deturnată a idealurilor modernității, riscând s-o judecăm prin aceste efecte aberante. Altfel spus, este posibil ca postmodernitatea să fi ratat înțelegerea modernității datorită evenimentelor pe care istoria le-a interpus în mod accidental. Dacă reușim să identificăm acest adstrat atunci am avea șansa unei relansări a modernității într-o altă direcție, una ce ar putea fimai aproape de ceea ce-i este propriu. Întrebarea care mă macină, totuși: Este începutul secolului XX un rezultat firesc al modernității? Sau vorbim doar de un produs secundar, care a sfârșit prin a se instala in istorie?
[1] O Natură smulsă din opoziția natură-cultură (care înseamnă o cădere a naturii la nivelul interpretării ei contextuale, în funcție de gesturile omului), conturată mai curând în modalitatea de înțelegere promovată de Spinoza.
(Imagine preluată după http://newsinfo.nd.edu/news/8531-center-for-ethics-and-culture-to-host-conference-on-modernity/)
