Cea mai mare reușită filosofică a acestor vremuri ar putea-o constitui ivirea unui nou sistem (filosofic). Ceea ce ar echivala cu smulgerea din proiect, cu donarea unui timp și unui loc propriu clipei, cu valorizarea prezentului. Abia ieșirea din perspectiva progresului, în care suntem aruncați, ar putea dona o nouă identitate, lansând astfel o altă epocă. Până atunci rămânem prinși în cadrele schițate de modernitate, „așteptându-ne” fundamentul din viitor. Suntem aidoma copiilor noștri: o frumoasă promisiune, ce riscă să sfârșească cu o adaptarea la minimul posibilităților proprii.
Societatea este locul în care trebuie să căutăm marele adevăr, începând cu modernitatea. Este ceea ce încearcă să ne spună Heidegger prin istorialitatea ființei. Cum omul contează doar prin dimensiunile sociale făcute posibile de persoană, personalitatea fiind forma maximă la care accede, este firească centrarea cercetărilor pe asepectele sale relaționale, comunitare, relevată de apariția unor științe speciale: sociologia, comunicarea etc. Ea nu mai permite eroi salvatori, oameni sau zei cu identitate de sine stătătoare, indiferenți la context. Singurele eroisme admise sunt cele care se înscriu în evenimentele sociale, contribuțiile la…, gesturile supreme căzând întotdeauna la nivelul unor interpretărilor istorice și (prin aceasta) sociale. Semnificația oricărui gest este reinterpretată fie în funcție de contextul contemporan, fie de acela al epocii (istoriile mentalităților dând seama de această străduință).
Principiul lui Falkland: tot ce nu este necesar să fie abandonat, este necesar să fie păstrat. O viziune conservatoare.
A sosit timpul pentru curajul de a regândi politicul incluzând în ecuație și datele științei.[1]
(Foto preluată de pe: http://www.theemotionmachine.com/8-things-society-tells-you-that-you-need-to-do-but-you-really-dont)
Inteleg ca textul abordeaza tema „cum definim individul”. Ceea ce se enunta imi pare a fi adevarat. Si totodata gol, caci e o definitie seaca in care, iata, individul este vazut prin lentila „persoanei” sau, mai mult, a „personalitatii” (care, de la bun inceput, presupun masa lui celalalt – societatea – in definite). Este o definite buna, insa partiala, caci, tot la Heidegger raportandu-ne, in abordare pare a fi preluate doar intelegrea si discursul, nu si situarea afectiva. Ce vreau sa zic este ca, fiind intr-o anumita situare afectiva fata de cineva, ma intereseaza prea putin cata relevanta are acel individ din punct de vedere social, cultural, politic etc. Si sigur ca, si in situarea afectiva, tot de (cel putin) doi este vorba, deci se implica ideea de dimensiune sociala (fie si minima) … insa, e o diferenta. Dvs colorati problema cu o nota axiologica, as putea spune, dar ca si cum valoarea e data numai prin felul in care gesturile, faptele individului servesc un context social. E destul de dezolant, mai ales ca, dupa cum probabil observati si dvs, societatea sa ocazia de afirmare in genere unor indivizi despre care poti sa spui orice, numai ca nu cultiva valori. Cu alte cuvinte, societatea isi recruteaza eroii dintre inculti, hipsteri de toate natiile, mercenari fara crez, oameni fara memorie, fara criteriu. Mai e vreun sens sa vrei sa fii in lotul din care societatea isi recruteaza eroii? Sa vrei sa fii pretios pentru o masa, pentru o epoca, sa fii un exponent al unei anumite culturi? Poate ca da, dar numai redefinind din temelie, si prin propriile tale filtre, ceea ce trebuie promovat. Oricum, la fel de „implinit” (nu stiu daca asta e cuvantul pe care il caut) te poti simti (si te poti gandi si articula, totodata) fiind pretios pentru o singura alta persoana. E ca si cum ai avea o disciplina a discretiei.
Si gata, ma opresc, intrucat indrug cam multe si ma indepartez.
Inca ceva: cred ca, oricum, cele mai multe sisteme filosofice au fost produse cu titlul de „noua filosofie”. Pretentia de noutate e, oricum, un lucru greu de onorat.
Nu voi încerca să-mi apăr modul de definire pentru că nu-mi propusesem o definiție exhaustivă; pot avea cel mult pretenția unei intuiții ce dezvălui un mod de-a fi specific unui domeniu și care cade în păcatul perspectivei. Prefer mai curând să profit de provocarea pe care o constituie comentariul și, eventual, să duc ideea într-o altă direcție.
Este o diferență a nivelului de abordare: nu pot nega rolul situării afective (nici măcar pe cel al dispoziției afective ce intervine în modularea raportării la lume – fiind o parte a ei), însă argumentul tău tinde să vizeze ceva de genul unei „comunități în doi”, adică a iubirii, care smulge persoana iubită din orice șablon social (pentru a-l arunca în cele create de iubire, de modelele pe care societatea, prin intermediul culturii sau pseudo-culturii, le pune la îndemână).
În acest caz fie suntem pe un caz particular al societății (să spune „excepții de la societate”, discontinuități), fie și în cazul acestui tip special de raportare afectivă alunecăm în modele de alt gen (să spunem cele țesute în jurul intimității, personalului – o dimensiune aparte a persoanei -, familiei).
M-am situat cumva în perspectiva disputei (diferenței, divergenței, dar și prinderii inevitabile și de nedepășit, căderii) dintre om și societate. Ceea ce nu înseamnă că țin la o manieră axiologică de abordare, ci mai curând constatatoare (pretențios spus – dezvăluitoare), atitudinea societății de-a contextualiza orice valoare în funcție de un interes sau altul (să spunem în funcție de interesele politice, înțelegând prin politică un domeniu al încercărilor sociale, așezat ideologic pe ideea de progres) ținând mai curând de descriere decât de judecata de valoare.
Mă tem să intru acum în abordarea pe un ton discret elitist, deoarece nu sunt pregătit să argumentez în mod decisiv într-o direcție sau alta. Pot doar să-mi justific această indecizie de moment: cred că răul a survenit în egală măsură din sfera unora cu profil de oameni mari, care au aruncat la nivelul maselor idei ucigătoare, și din zona mulțimii, care a achiesat cu ușurință la aceste provocări. Cum nu sunt posedat de mari preocupări etice (probabil și datorită faptului că nu am un mare profil moral de apărat, mulțimea greșelilor personale reținându-mă să mă urc în amvon) îmi lipsesc acele principii care mi-ar putea furniza perspectiva necesară marilor judecăți.
1. Nici nu e cazul unei aparari, intrucat nu era vorba, de la bun inceput, despre nici un fel de acuzare.
2. Situarea afectiva, imi pare, nu este monopolizata de ceea ce dvs numiti „comunitate in doi”. Si nu, nu ma refeream la felul in care (si aici va dau dreptate), afectul poate face ca persoana „iubita” sa fie scoasa din sablon, oarecum idilizata si, prin urmare, definita pe alt calapod.
3. Consider ca daca acesta este punctul dvs de pornire (disputa om-societate), se implica din start o abordare axiologica. Putem sa ii spunem etica (dar, intrucat etica are de-a face cu valori morale, deci, tot valori, sa ii spunem, prin extensie, ca e o specie axiologica). In fine, Oriunde apare figura Celuilat (ontologic) este samanata de discurs moral-exiologic. Fara Celalalt (in sensuld e raportare la Celalalt si internalizare a figurii Celuilalt) nu ar exista sisteme de etica.
4. Sunteti modest. Pe aceasta nota, inchei, intrebandu-ma totodata de ce tocmai cei care sunt indreptatiti nu au orgoliul propriei culturi, a propriilor realizari.
Am vorbit de apărare într-un sens mai diluat, ca argumentare în fața unei critici. Adică, am rămas la nivelul unui punct de vedere, fie el și unul din „acele puncte de vedere” (care capătă ton personal sau, mai curând, care dau culoarea unei persoane).
Raportul dintre om și societate constituie și el unul din punctele de plecare. Nu-l vreau să-l reduc la conflict deoarece nu reflectă întocmai ceea ce cred. Dacă ar fi să forțez un ton sfătos (să spunem unul de auto-recomandare) aș spune că reușita unei vieți ține de capacitatea unui bun echilibru între admirația și teama de societate. E vorba doar de o ipoteză, ori de încercarea cu orice preț a unei soluții.
Altfel spus, interogațiile pe tema om-societate ar putea circumscrie marea temă a unei noi metafizici (a nu se înțelege că mă tenteză ideea unei noi metafizici). Dacă asta implică sau nu o Etică, nu mă pot decide. De vină este, cred, înțelgerea săracă pe care o am asupra sistemelor morale. La fel ca în cazul societății oscilez în fața eticii între teamă și necesitate; sau poate doar de orice încercare de sistematizare a ei.