Caută
Avatarurile unei existențe
Despre natură și cultură în existența umanului

Despre natură și cultură în existența umanului

Dacă teoria evoluției se verifică în aspectele ei esențiale, omul – această creatură îndepărtată într-atât de natură încât a ajuns să genereze la rândul lui aspecte ale naturalului – fiind cel mai bun rezultat al ei, atunci în mod sigur ea are ca posibile diferite forme de existență centrate pe consumul resurselor într-o mai mare măsură decât o facem noi acum, suficient de inteligente încât să nu fie nevoite a face nimic în ordinea naturalului dar care pot face totul împotriva acesteia. Din fericire, evoluționiștii au nevoie și de teoria ecosistemelor, în cadrul căreia se conturează parte din pericolele generate de modul de-a fi uman și de orice alt tip de existență considerat superioară conform axiologiei umanului. Marea noastră teamă este să nu fim o existență de nișă, un mod de-a fi episodic în marea poveste a Universului.

Cultura sau credința (în multe puncte fiind identice) constituie marile refugii în fața spaimelor pe care ni le ridică Universul. Cu mențiunea că, în definitiv, cultura este tocmai contextul în care aceste spaime sunt posibile, generând variantele de sens (sau de absență a sensului) pe care ne grăbim să le înhățăm, oftând lacrimogen în fața abisului și făcând din el surse de legitimitate pentru toate evadările noastre axiologice.

Marea provocare a epocii contemporane: aflarea sensului naturalului, mai ales în domeniul umanul. Adică, regăsirea bazelor inițiale care au generat modul cvasi-reflexiv de-a fi. Deocamdată mă gândesc la o reinterpretare a raționalității din perspectiva emoțiilor. Adică la o regândire a esenței umanului renunțând la perspectiva pragmatică ce-i este caracteristică și incluzând în raționalitate co-prezențele care au participat tot timpul la fundamentele a ceea ce definim ca fiind umanul.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității