Despre prezumția de vinovăție

Scriu și de teama pierderii propriilor idei, prin uitarea celui care am fost, așa cum am fost, încercând să-mi  salvez intențiile care au stat la baza gesturilor mele de interpretările prin intermediul cărora societatea tinde să-mi modifice imaginea de sine. Asumarea trecutului personal ca sine constituie una din condiționările societății, ivită pe fondul necesității de-a eticheta în vederea organizării umanului în categorii și exercitării controlului. Altfel spus, sunt forțat la necesitatea asumării ca personale a unor moduri de-a fi, pe care le simt la fel de apropiate precum cele ale unor din persoanele pe care le întâlnesc. Recuperarea sine-lui trecut și integrarea lui în prezentul personal cade în bună măsură în aceleași moduri de raportare precum orientarea față de alteritatea. Însă societatea a orientat instituțiile spre forțarea asumări propriei istorii, în diferitele ei forme: anamneza – ca istoria medicală, CV-ul – ca istoria a formării profesionale, cazierul – ca istoria penală, presa – ca investigator al micilor sau marilor porcării din istoria personală, confesiunea – ca istorie a păcatelor personale, bârfa – în calitate de continuatoare a suspiciunilor sub umbra cărora am stat, cariera – ca istorie profesională (și singurul traseu personal ce are șanse să fie înscris în istoria socială) etc. Astfel că întâlnirea cu străinul din mine nu vine numai din regiunea mea transcendentală, adică a complexului de reacții, emoții, refulări etc., care mă determină în mod cotidian și pe care sunt nevoit să le integrez în discursul prin care încerc să-mi donez sensul propriei existențe, ci și din trecutul personal, dominat deseori de o serie de gesturi cărora nu le stăpânesc mereu interpretarea, ele fiind caracterizate de o distanță între intenția care a stat la baza lor și semnificația oficială sub care au căzut. Înghesuirea istoriei personale în propriul prezent, pe care sunt forțat s-o asum, tinde să devină mod de-a fi odată cu căderea în patimile unei cariere și cu anamneza părtinitoare pe care bătrânețea o aduce cu sine împreună cu necesitatea justificării propriei existențe. Însă formele de aderență puternică la propriul trecut reprezintă mai curând chipuri ale anchilozării existenței, ce anunță vecinătatea morții. Contemplarea propriei istorii și incapacitatea de a te smulge din singurele moduri de-a fi pe care ea le-a făcut posibile reprezintă unul din contextele ce naște fundamentalism, convingerile cu care-i judecăm pe alții de pe aceste poziții calcificate contribuind la justificarea oricăror pedepse.

Mi-a trezit atenția asupra nevoii de-a ne asuma trecutul necazul unui apropiat: odată ajuns la spital în urma unui afecțiuni, toată lumea a început să întrebe despre antecedente, ca și cum boala musai trebuia să se explice prin comportamentele sale. Descumpănirea stârnită de afirmarea unui stil de viață sportiv nu a putut fi asumată în totalitate, generând o căutare mai acerbă a explicațiilor de această natură. Am zărit deodată o întreagă orientare epistemologică către explicarea stării medicale prezente prin comportamentele trecute, ce riscă uneori forme de misticism: trebuie să fie ceva în comportamentul trecut care să justifice boala prezentă. Acest tip de orientare generează și unele forme de liniștire, în toate aceste căutări insistente zărindu-se, insidioasă, ideea responsabilității pacientului față de propria boală și o formă de degrevare a responsabilității profesionale a celor care ar trebui să-l trateze, ce tinde să capete conturul unei formule de genul „Așa-i trebuie dacă n-a știut să aibă grijă față de propria-i sănătate!”. Cum omul avea grijă efectiv de propria sănătate, a fost reașezat în postura de responsabil tocmai pe calea acestei griji, considerându-se exagerată. Răsfoind câteva lucrări pe tema acelei afecțiuni, am descoperit o orientare epistemologică a unei întregi specialități către acest mod de-a explica în mod cauzal afecțiunea într-o măsură considerabilă prin intermediul comportamentelor personale. Însăși cercetările efectuate asupra afecțiunii au fost orientate de paradigma responsabilității personale față de propria boală, semn al contaminării acestei profesii cu mentalitatea specifică epocii. Un domeniu în care „loteria genetică” ar fi trebuit să determine mai curând o orientare probabilistică, care să acorde șanse egale determinanților biologici, factorilor de mediu și comportamentului personal, l-am văzut prins radical în această viziune a predominanței comportamentului, generatoare a responsabilității personale care absolvă în bună măsură societatea de orice vină. Cum orice investigație medicală începe cu anamneza, ea debutează astfel cu această insinuare a vinovăției personale. Descumpănirea unui medic este declanșată odată cu negarea antecedentelor privind fumatul, băuturile alcoolice, mâncarea și alte lucruri pe care noi profanii, în naivitatea noastră, tindem să le considerăm plăceri. Culpabilizarea pentru plăcerile trecute este menită să ne reorienteze atenția de la nedreptatea pe care-o resimțim în fața faptului că „tocmai noi” am ajuns să suferim de asta. Dacă ne-ar fi permis să ne ducem prea mult cu gândul în această direcție ar exista riscul să vedem că de fapt atât de grijulia societate, care ne vâră cotidian mâna în buzunar spunându-ne că ne va asigura sănătatea, securitatea etc., sugerând astfel un control total, nu are de fapt controlul asupra unor astfel de evenimente, iluzia controlului total pe care se chinuiește s-o întrețină constituind de fapt temeiului adevăratului control: cel exercitat asupra noastră. Devine astfel evident mecanismul responsabilizării individuale față de lucrurile care ni se întâmplă și pentru care societatea de fapt nu poate oferi nicio explicație, preferând să ne țină ocupați cu rumegarea propriei vini decât să ne scape în acest vast teritoriu al incapacităților sociale.

Cum această viziune epistemologică contaminează mai toate dimensiunile societății, ea dă seama de instaurarea unei mentalități care anulează prezumția de vinovăție. Din momentul în care toate comportamentele personale sunt așezate de societate sub semnul libertății, responsabilitatea își arată chipul. N-are nici-o legătură faptul că aceste comportamente sunt mai curând reactive, sunt adaptări al mediu, ele fiind în cea mai mare măsură condiționate. Acceptarea unei asemenea variabile ar șubrezi edificiul social al responsabilității personale, bazat pe postulatul libertății, riscând astfel ca societatea să piardă dreptul intervenției în viața individului prin diferitele forme de responsabilizare și pedepsire.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site