Gesturile legate de exercitarea unui anume rol social, mai ales când el ia chipul unei profesii, par a excede responsabilitatea morală a persoanei care se instalează în el. Existența deontologiilor profesionale vine să arate gradul de independență față de morală a unor categorii socio-profesionale, semn că impactul social al rolurilor pe care le pun în scenă diferitele profesii este mult prea puternic, cei care le exercită simțind nevoia unei protecții suplimentare. Această sciziune a conștiinței morale, această suspendare a ei pe un anumit interval, generează relativism, ea dând seama de una din sursele oficiale ce intervin în compartimentalizarea eului. O analiză atentă ne arată că societatea cere continuu îndeplinirea unor astfel de roluri duble, deseori contradictorii; spre exemplu, cel de cetățean moral, tată iubitor etc., și de soldat dispus să-și omoare semenii la comandă, pentru apărarea unei ideologii sau a statului. Putem spune așadar că societatea introduce în mod oficial schizofrenia conștiinței morale, discursul dublu ținând de esența sa. Normalitatea pare să înceapă la porțile psihiatriei.
Despre profesie, societate și compartimentalizarea conștiinței morale
Îți recomand și următoarele articole
Afluxul de pacienți COVID-19 în spitale determină ivirea unor dileme etice, de modalitatea în care ele sunt soluționate depinzând șansele noastre de supraviețuire. Voi simplifica problema, pentru a ușura înțelegerea, luând în considerare exemplul...
Prezint în continuare câteva anomalii etice[1], lăsând la îndemâna cititorilor cântărirea relevanței lor: Loteria imunizării colective. Aceasta este o imunizare forțată (lipsind alegerea persoanelor) locul vaccinului fiind luat de virusul neatenuat...
Cum putem modifica raportarea noastră la noi înșine astfel încât să spulberăm falsul (deseori) sentiment de puritatea morală, de diferență în bine față de ceilalți, exercitând asupra propriei persoane și gesturilor noastre o perspectivă critică...
Caritatea atributivă dă seama de posibilitatea unui mod de acțiune ce ține cont de modul de-a fi și de impactul forțelor situaționale, indicând demersul de-a cerceta situația înainte de a trece la atribuiri dispoziționale (gene, trăsături de...
Cu cât o persoană îndeplineşte mai multe roluri sociale (unele dintre ele chiar contradictorii) cu atât mai mult este posibilă apariţia acestei boli; dar nu înţeleg cum poate începe normalitatea la porţile psihiatriei. Prin faptul că medicul îi va sugera să îşi asume deschis toate acele roluri, astfel încât disonanţa cognitivă să-i fie redusă la minim?!
Răspund tot cu o întrebare: este la „intrarea” sau la „ieșirea” în/din psihiatrie?
Problema este că modernitatea a inventant o instituție responsabilă cu certificarea normalității persoanelor: psihiatria. Or, ea tinde să fie o instituție strâns legată de politic (am văzut împlinită cumva această posibilitate a ei, în unele cazuri, în timpul comunismului), stabilind zonele de normalitate în funcție de interesele puterii. Astfel încât lasă în zona fiziologică (adică a normalității) numeroase tipuri de afecțiuni ce profită societății. Întrebarea este nu cumva și această formă de schizofrenie (compartimentalizarea) intră în sfera de interes a puterii, psihiatria tolerând-o (adică nefiind interesată s-o vindece) deoarece profită societății?
De multe ori, atunci când „normalul” ajunge la medic, este total pervertit pentru a fi compatibil societăţii respective, însă îmi scapă adevăratul concept, dacă există, al normalităţii.
Normalitate este, simultan, o problemă de știință și de putere (dacă mergem pe ideea că știința este unul din instrumentele puterii atunci normalitatea ar ține exclusiv de putere). Adică, este un concept mai curând normativ decât destrictiv.