Despre standardele gândirii

Discuțiile de până acum pe tema „Ce înseamnă a gândi?”, care au debutat cu „Fiecare are dreptul să gândească. Însă…” și au continuat cu „Gândirea ca decizie” ar putea sugera necesitatea unor standarde de referință, în funcție de care să evaluăm sensurile judecății „Fiecare are dreptul să gândească!”

Există câteva standarde ale gândirii. O scurtă discuție despre disciplinele/științele/orientările care propun standarde ale gândirii ar putea contribui la o mai bună orientare.

a. Gândirea logică (gândirea corectă din punct de vedere logic)

În cadrul logicii regula esențială o constituie respectarea regulilor logicii (învățate în clasa a IX-a) în derularea gândirii. Din perspectiva unui specific național, putem considera că logica reprezintă etalonul intelectualilor din România.[1] Faptul că logica este construită prin referință la un model general uman (la un ideal uman) constituie cel mai mare atu al logicii. Acesta  devine însă o slăbiciune în momentul încercărilor de mutare a ei în zona deprinderilor cotidiene. Evaluarea nivelului adecvării la idealul gândirii logice poate oferi un sistem de clasificare având  ca punct de pornire anumite forme de persistență în eroare (cărora le dăm cel mai adesea numele prostie). Distanța față de ideal este vizibilă uneori chiar și la cei care încearcă să facă din logică punctul central de referință în exercitarea auto-controlului intelectual, astfel de situații indicând că idealul este mai curând un punct de orientare decât o destinație finală a umanității. Deoarece, după cum am văzut la analiza relației dintre gândire, decizie și consecințe, putem întâlni situații în care legătura dintre decizii și efecte este ruptă (erori logice fără efecte), iar persistența în cadrul logicii aduce cu sine costuri energetice considerabile, putem observa că idealurile logicii (spre exemplu, gândirea logic corectă în fiecare moment) nu se suprapun complet pe condițiile evoluției. Cu alte cuvinte, deși logica oferă criterii (formale) ale adevărului, eficiența ei nu este distribuită în mod uniformă în toate domeniile existenței.

Pentru a putea face trecerea la un alt standard al gândirii, merită menționat faptul că logica se ocupă (doar) de corectitudinea formală a gândirii, lipsindu-i preocuparea pentru corespondența ei cu realitatea. Suplimentar, logica nu oferă soluții suficient de adecvate pentru câteva domenii importante ale gândirii, cel mai bun exemplu fiind statistica.

Deoarece mintea mea nu este suficient de antrenată în identificarea și evidențierea erorilor logice, îi rog pe cei care au această competență intelectuală să identifice seturile de erori logice vehiculate în discuțiile pe tema COVID-19! Ar putea fi un bun îndreptar, menit să dezvăluie câteva dintre semnificațiile și efectele judecații „Toți avem dreptul să gândim!”

b) Gândirea critică

Gândirea critică tinde să devină tot mai mult noul standard al raționalității omului contemporan. Preluată din spațiul anglo-saxon[2] (ceea ce ar câteva dintre rezistențele unor intelectuali europeni), gândirea critică înglobează logica (tinzând să-i crească legătura dintre formalism și praxis), elemente importante din teoria cunoașterii și o serie de noi achiziții cognitive despre om. Cele mai importate contribuții la gândirea critică vin dinspre științele comportamentale și științele cognitive. Într-o abordare generală putem considera că gândirea critică încearcă să mute în zona cotidianului câteva dintre criteriile gândirii științifice și multe dintre rezultatele pe care le știința le oferă asupra umanului.

Putem înțelege mai ușor gândirea critică dacă o privim ca o formă de trezire din mirajul raționalității nelimitate a omului (cultivat de modernitate), identificându-i posibilitățile concrete de gândire, respectiv limitele care-i sunt specifice. Comparativ cu logica, gândirea critică este mai apropiată de situația concretă a omului și de erorile cognitive pe care contextul sau subiectul gândirii le pot determina. Într-un anume sens, expresia „Fiecare are dreptul să gândească!” își găsește cel mai adecvat loc în cadrul gândirii critice, ca una dintre orientările cognitive specifice umanului.

c) Gândirea științifică

Gândirea științifică reprezintă etalonul aur al gândirii. Cu precizarea însă că ea este foarte specializată. Am putea considera că complexitatea regulilor gândirii științifice o face dificil de utilizat în viața cotidiană. Nu cred însă că este varianta corectă de explicație.

Înțelegerea limitelor gândirii, respectiv teama de a nu greși, dublată de conștientizarea complexității naturii, generează o povară considerabilă cunoașterii științifice: o bună parte din activitatea unui om de știință este alocată verificării corectitudinii investigațiilor proprii sau ale membrilor comunității. Într-un anume sens o comunitate științifică reprezintă un grup de oameni care asumă un set de reguli cognitive, fiecare dintre membrii fiind veșnic la pândă pentru a-l prinde pe altul cu încălcarea vreuneia dintre aceste reguli.[3] Deoarece comunitățile științifice sunt relativ stabile în timp, fiecare propunere ce râvnește la statutul de cunoaștere ajunge să fie verificată pentru perioade ce depășesc cu mult durata vieții actorului acelei propuneri. O imagine adecvată a comportamentului acestor oameni poate fi redată prin apel la recomandarea uneia dintre cele mai strălucite minți din epistemologie (teoria cunoașterii științifice), Karl Popper: în știință nu există niciodată ipoteze verificate, ci doar ipoteze care nu au fost încă infirmate. Una dintre transpunerile practice ale acestei ipoteze o constituie obligația procedurală a cercetătorului de a încerca să infirme ipoteza pe care a propus-o; obligația se transmite apoi și membrilor comunității. Dacă ipoteza nu este infirmată la final comunitatea științifică rămâne cu o ipoteză neinfirmată încă, nu cu o cunoaștere certă. Deoarece acesta este standardul de referință pentru cunoașterea specifică pandemiei, vom reveni cu o scurtă prezentare a metodelor cognitive în științe.

Toate aceste proceduri de siguranță cognitivă, determinate de-o orientare hipercritică asupra pretențiilor cognitive, aduc cu ele atât un cost crescut al cunoașterii cât și o durată mare de dezvoltare a ei. Formula cotidiană care reflectă acest tip de cost o reprezintă finanțarea cercetării, ea fiind un indicator al nivelului de încredere al societății în abordarea cunoașterii pe temeiuri științifice. Un grad crescut de certitudine necesită investiții mari și multă răbdare. În situația unor schimbări rapide știința riscă să nu poată țină pasul cu ele; cel puțin nu fără a suporta anumite costuri, cum ar fi reducerea certitudinii. (Exemplul nr. 1) Este ceea ce observăm că se întâmplă deja raportat la căile de transmitere a virusului, soluțiile de protecție împotriva transmiterii, abordările terapeutice eficiente și vaccinurile (abordările cu caracter preventiv). Evoluția cea mai evidentă este la ora actuală în cazul vaccinurilor, întregul proces menit să crească certitudinea trecând prin fazele intermediare ale identificării erorilor.

Exemplul nr. 2: La începutul pandemiei oamenii de știință ne-au spus că masca facială nu este eficientă. După o perioadă au spus ceva cu totul contrar, afirmațiile lor conducând la obligația noastră de a purta mască. Situația este un exemplu al dependenței cunoașteri științifice de dovezi, trebuind să vedem în ea mai curând reușita: dovezile privind protecția exercitată de mască au modificat poziția oamenilor de știință în privința cunoașterii eficienței unor măsuri de protecție.

d) „Gândirea ecologică”

„Gândirea ecologică” constituie o reformulare ad-hoc a conceptului raționalității ecologice. În continuarea și completarea gândirii critice (cel puțin în partea în partea în care aceasta contestă modelul raționalității nelimitate), raționalitatea ecologică vine cu o propunere surprinzătoare raportat la standardele înalte ale gândirii din variantele tradiționale: măsurarea rezultatelor gândirii prin raportare la capacitatea persoanei/grupului de a se descurca în mediul său. Acest sens al raționalității este coerent cu una dintre încercările de a defini gândirea prin raportare la rolul ei evoluționist: rostul gândirii îl constituie adaptarea eficientă la mediu.[4] Supraviețuirea pare a fi principalul ei indicator.[5]

Unul dintre instrumentele cognitive specifice raționalității ecologice îl constituie euristica, cu diferitele sale modele în rândul cărora euristica simplă și rapidă jucând, cred, cel mai importat rol. Euristica simplă și rapidă poate fi înțeleasă ca un proces decizional simplificat, ce ia în considerare doar anumite indicii specifice mediului. Eficiența euristicii simple și rapide trebuie analizată pe criterii probabilistice (contează existența unui număr semnificativ de decizii corecte, nu a avea dreptate de fiecare dată) și este intens dependentă de mediu (se bazează pe indiciile specifice unui mediu, ea fiind ineficientă în cazul schimbării mediului).

Deoarece înțelegerea gândirii ecologice este dependentă de contextul evoluționist, raționalitatea ecologică trebuie să preia de la teoria evoluției și nuanțele existente în privința selecției naturale la nivel individual și selecției naturale la nivel de grup.

Spre exemplu, din perspectiva raționalității ecologice centrată pe selecția la nivel individual am putea crede că important este rezultatul final al diferitelor poziționări pe tema vaccinului anti-COVID-19, respectiv supraviețuirea individuală, și nu dacă individul are sau nu dreptate prin raportare la criteriile cunoașterii științifice. Selecția naturală la nivel de grup ponderează această perspectivă: chiar dacă un individ care nu crede în COVID-19 sau în vaccinul împotriva acestei boli supraviețuiește, contează de fapt care este soarta grupului în contextul pandemiei, raportat la alte grupuri (spre exemplu, un indicator relevant îl constituie ponderea românilor decedați din cauza COVID-19 raportat la situația altor state). Dacă individului îi este bine pe moment dar grupul în ansamblul său este într-o situație dezavantajată față de alte grupuri, atunci și supraviețuirea pe termen lung a individului (dependentă de cea a grupului) este amenințată.

Cred că toate cele patru standarde de gândire au utilitatea lor socială specifică. Deoarece gândirea este un proces greoi, cu costuri mari, putem înțelege motivul pentru care ele nu se dezvoltă spontan.

——————————————————————————-

[1] Îmi cer scuze dacă mă dovedesc idealist (inclusiv prin raportare la propria persoană)!

[2] Existența celor două sisteme de drept, cel bazat pe stipularea și aplicarea unor principii în viața reală („de sus în jos”) și cel bazat pe experiență (common law; construcția principiilor pe baza experienței) este o altă mărturie privind existența a două practici cognitive diferite, prima generând accentul pe logică în timp ce a doua privilegiază gândirea critică.

[3] Simplificând pentru a ușura înțelegerea am putea considera că în bună măsură articolele științifice pot fi reduse la afirmații de tipul „X are dreptate!” „Y se înșală, deoarece a aplicat greșit metoda…!” Mai aproape de o prezentare adecvată este bibliografia lucrărilor științifice, aceasta conținând un amestec de recunoaștere a meritelor, discuția critică a unor posibile erori și o formă anume de „convocare la întâlnire” a comunității.

Acesta este modelul ideal. În funcție de comunitate și de societatea în care ea se dezvoltă, pot fi întâlnite uneori ratări ale adecvării la model, generate de complicități, poziționări partizane, organizări neo-feudale asocieri pentru potențarea citărilor etc.

[4] Capacitatea de adaptare la medii diferite constituie un avantaj.

[5] În cazul omului probabilitatea supraviețuirii este puternic influențată de caracteristicile societății, aceasta aducând în unele cazuri protecție împotriva unor decizii greșite iar în alte contexte pentru care nu avem instrumentele adecvate.

You may also like...

Adaugă un comentariu

1 Response

  1. 26 martie 2021

    […] pentru înțelegerea afirmației „Toți avem dreptul să gândim!”, cu detalierea unui dintre standardele gândirii, respectiv gândirea […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *