Despre stat, funcționari și anonimat

Vinerea trecută m-am întâlnit la Viena cu un coleg de la Bruxelles. Printre altele, mi-a povestit, discret supărat, că a trebuit să pregătească aproape un biblioraft de documente pentru un proiect de câteva sute de mii de euro. M-am uitat uimit la el și nu-mi venea să cred: pentru aceeași sumă noi trebuie să producem 50 de bibliorafturi. Ce se întâmplă între noi și Bruxelles de se ajunge la o astfel de multiplicare infernală a documentelor? Cred că răspunsul este simplu: stupiditatea birocrației românești.

Funcționarii români confirmă cu prisosință vorba lui Sartre „infernul sunt ceilalți”, sub forma „infernul sunt funcționarii”. Statul nu funcționează din cauza protecției pe care o asigură propriilor funcționari, dublată de indiferența cu care-i tratează. Funcționarii ajung mici torționari, bântuiți de plăceri sadice față de proprii concetățeni. În condițiile în care leafa are mai curând un caracter simbolic, esența funcției tinde să țină de avantajele secundare pe care ea le poate aduce cu sine.

Funcționarii se tem mai mult de șefi decât de cetățeni. Semn că întâlnirea cu cetățenii este de fiecare dată mediată de întreaga faună a șefilor și a regulilor (deseori aberante) pe care aceștia le impun, ca rezultat al propriei voințe ori la comandă politică.

Distanța dintre cetățeni și reprezentanții statului este indusă de anonimat și impersonalul „se”. Unul din simbolurile dominante îl constituie ghișeul, cea mai frecventă față pe care statul o arată cetățeanului. El este dublat de hârtia ce-și așteaptă aprobarea, plimbată timp de săptămâni de la un ghișeu la altul. O birocrație al cărei scop este propria funcționare.

Instituțiile vor funcționa atunci când teama de cetățeni va fi cea dominantă, când interesul pentru binele lor devine rațiunea de-a fi a unei instituții. Pentru asta avem nevoie de „marele salt” de la calitatea de funcționar la cea de cetățean care empatizează cu concetățenii săi, amintindu-și că esența angajamentului său profesional ține de a-i servi.

Singura formă de control a cetățenilor asupra instituțiilor statului este cea exercitată prin intermediul reprezentanților aleși, votul fiind simbolul prin excelență a utilizării unei pârghii de control. Doar că un stat care se limitează la acest mecanism trăiește o formă săracă de democrație, aproape golită de conținut.

Presiunea exercitată în ultimii ani pentru desființare formelor intermediare de acțiune, a organizațiilor care încearcă să umple ceva din golul de reprezentare, este profund antidemocratică și, prin aceasta, capătă conturul unei lovituri de stat (prezentată cu titlul de reformă statală). Cum desființarea statului social trece în mod necesar prin acest atac la adresa organismelor care îl umplu de conținut, este evident caracterul antidemocratic al unui astfel de plan. Este ceea ce nu pot ierta foștilor guvernanți.

Democrația presupune prin excelență reprezentarea; cu cât mai multă reprezentarea cu atât mai multă democrație. Lipsa reprezentării cetățeanului este pregnantă în momentul întâlnirii cu birocrația de stat. Dacă instituțiile nu au un minim grad de complianță la interesele cetățenilor atunci ele se transformă în instrumente de oprimare.

Funcționarii statului sunt în mod simultan actori și victime. Cum mentalitatea profesională este centrată pe teama de șefi, atitudinea față de cetățean fiind modulată de această relație de subordonare, în mod inevitabil instituțiile tind către birocratizare excesivă, către a deveni organisme birocratice autonome, capabile de autoperpetuare. Este o discretă translație de la mijloc la scop: din organisme menite să ofere servicii cetățenilor devin organizații de care cetățenii ajung să se teamă.[1]

Deși sunt un adept al statului social, în momentele de întâlnire cu stupiditatea birocratică mă bântuie tentația statului minimal, adică a unei societăți în care rolul funcționarilor este unul minim, rezolvarea propriilor probleme rămânând în bună măsură la latitudinea cetățenilor (relație mediată deseori de instanțe).

Pentru a nu cădea în capcana identificării vinovatului absolut, fac precizarea că „ei” suntem de fapt tot noi, românii, că nu există specia (neamul sau orice altceva) numită funcționari, ci rolul de funcționar căruia riscăm să-i cădem victime fiecare din noi. Mai mult chiar, am întâlnit suficient de mulți funcționari eficienți, umani, pentru a-mi da seama că fac o generalizare pripită. Ceea ce nu înseamnă însă că revolta mea este diminuată.



[1] Este drept, orice instituție are nevoie de un grad de respect ce include și forme ale temerii de sancțiunile ei. În acest sens, existența unei instituții se bazează pe un continuu balans între satisfacerea unora din nevoile cetățenilor și teama pe care o insuflă acestora.

 

(Imagine preluată de pe http://diggingperu.wordpress.com/2012/07/07/beaucracy-and-red-tape/)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site