Despre toleranță ca valoare necesară pentru „Acasă”

Tot ceea ce este până la nașterea limbajului este natură doar în condițiile în care și ivirea limbajului este naturală. Dacă acceptăm că limbajul este natural, că ivirea sa face parte din „mersul naturii”, din evoluție, atunci și cultura, în calitatea ei de continuarea limbajului în ordinea evoluției, este naturală. Altfel spus, tot ceea ce este face parte în mod natural din destinul omului, inclusiv diferitele forme de-a fi împreună ivite în ordine istorică. Ceea ce ar însemna că într-un registru ontologic opoziția natură-cultură dispare, fie dând prioritate naturii fie vorbind de un concept integrator de genul destinul omenirii sau umanitatea.

Conflictul dintre culturi (sau conflictul dintre două formule culturale ce au pretenția de a se numi culturi de sine stătătoare și o a treia, cultura occidentală, consacrată istoric) în care părem să fi eșuat în căutarea lui „Acasă”, este unul legitim doar în măsura în care ne simțim străini în cultura occidentală, încercând refugiul în modalități culturale diferite, care conduc la afirmare de sine într-o manieră particulară, care ne generează sentimentul de familiaritate raportat la ceea ce au ele caracteristic. Cel puțin în ceea ce mă privește singura formă de înstrăinare pe care-o resimt față de cultura occidentală este cea izvorâtă din incapacitatea de-a ne integra în ea în condițiile în care ne-o dorim. A avea pretenția că diferențele folclorice sunt suficiente pentru a putea vorbi de-o cultură diferite dă seama de o neînțelegere a sensului culturii occidentale, cultură care în esența sa este un compozit de origini, de manifestări folclorice absorbite, o formulă de sincretism istoric. Diferențierea noastră prin intermediul folclorului face parte din diversitatea folclorică a culturii occidentale, folclorul constituind diferența specifică din interiorul acestei culturi care asigură formule identitare intra-culturale, alături de limbă și, eventual, istoria culturală națională. Ceea ce înseamnă că a vorbi de cultură națională este posibil doar într-un sens slab, ca formă de particularizare a culturii occidentale la nivelul unei națiuni.[1]

Într-un anume fel cultura occidentală s-a ivit într-un mod firesc, natural, fiind o „dezvoltare împreună” a diferitelor particularități, asigurată deseori de unele „instituții” (Biserica Catolică, protestantismul, comerțul, arta etc.). Astfel că încercările politice contemporane par să urmărească liniile culturale de dezvoltare.

Pot admite faptul că, privind umanul din perspectiva teorie evoluției, nu știm ce s-a petrecut înainte de ivirea limbajului. Din motive ce țin de curiozități personale[2] am un interes deosebit pentru ce s-a întâmplat în această perioadă (vorbim de sute de mii de ani). Însă „cultura occidentală falocrată” nu are capacitatea de-a integra (ipostaziind-o) devenirea umanului înainte de limbaj, deoarece nici una din culturi nu poate face asta, nici măcar prin intermediul folclorului. Nu putem vorbi de cultură înainte de apariția limbajului, deoarece comunicarea și utilizarea simbolurilor țin de esența culturii. Ceea ce nu înseamnă însă că putem vorbi de o neglijare a acelei perioade în spațiul cultural occidental, în sensul său lărgit. Ivirea Antropologiei constituie doar una din dovezi; orientare atâtor științe către această perioadă indică și astfel de preocupări. Cum informațiile sunt relativ puține, ele cunosc rare încercări de codificare culturală.[3]

Speculând, cred că esența acestei perioade o constituie o „cultură” a violenței, derivată din organizarea strictă pe criterii afective (forme primare ale familiei) și incapacitatea de-a încheia comunități mai largi. Putem zări manifestări specifice acestei perioade pre-istorice inclusiv în contemporaneitate, forma cea mai vizibilă constituind-o unele tipuri de violențe. Mai mult chiar, cred că violența în sine (inclusiv cea a „culturii falocrate”) își cunoaște așezarea în această perioadă, cultura fiind un continuu efort de control comunitar a acestor atavisme. Astfel că nostalgicele invocări ale acestei perioade de „glorie a (pre)umanului”, în care existau forme de „dăruire înainte de teoretizarea prin cuvânt”, ca  valori ce trebuie recuperate în cultura contemporană, riscă să aducă cu ele o „liberalizare culturală a violenței”, adică violența ca manifestare (identitară) culturală. Ceea ce înseamnă că orice cultură care dorește să-și recupereze (creeze) rădăcinile prin apelul la acest trecut îndepărtat în timp (însă prezent uneori în manifestări) riscă să adopte valori antisociale, devenind anti-comunitară. Chiar dacă ar găsi formule care să mențină o bună parte din violență în afara comunității care-o propune (să spunem o extensie a sentimentului de familie), ea nu ar putea fi integrată în ansamblu, fiind caracterizată de o intoleranță violentă față de alte modalități culturale, riscând izolarea comunitară ca singura formă posibilă de existență contemporană.

În aceste condiții rămâne posibilă numai o preluarea ideologică din acele timpuri doar a ceea ce pare unora din noi că ar fi bun, riscând astfel ca această perioadă să se transforme de fapt doar într-un motiv aparent al unei diferențe cu orice preț.

„Pre-umanul” este totuși un „încă nu uman”. Permanentizarea unui asemenea mod de-a fi prin preluarea lui ca bază a unei tradiții culturale aduce cu ea riscul situării în afara umanității.

Căutarea lui „Acasă” se află în acest moment în punctul în care încearcă să descopere formele posibile ale lui „Noi!”, adică existența împreună. Ceea ce înseamnă a găsi regulile minime obligatorii care să nu afecteze nici una din formele de manifestare culturală. Adică identificarea contururilor unui spațiu comun de manifestare care să permită, simultan, conviețuirea și conservarea a ceea ce fiecare consideră ca ținând de tradiția comunitară, adică de identitatea sa. Asta înseamnă că regula esențială o constituie toleranța reciprocă ca formă de coexistență. Devine astfel obligatorie o reașezare critică a fiecărei culturi în spațiul comun, eliminarea acelor valori care nasc intoleranță. Poate că acesta este de fapt principalul nostru domeniu de lucru comun, ca fapt cultural esențial.[4]

Lupta împotriva ideologiilor tinde să cadă rapid tot în poziționări ideologice. Chiar dacă este mai grea, calea toleranței reciproce (o valoare a democrației) are un grad sporit de eficiență. Toleranța este posibilă doar printr-o formă de uitare comunitară, ca renunțare comună la practici ce nasc intoleranță.[5] Pentru ca toleranța să fie posibilă trebuie să ajungem la acea formă a lui „Noi!” ce este înrădăcinată în trecut și fundamentată pe viitor. În acest sens am propus umanitatea ca termen esențial pentru posibilitatea lui „Noi!”.



[1]Nu trebuie să deducem din asta că ar trebui să renunțăm la utilizarea acestui sens slab al culturii în cazul națiunii. Eforturile creatoare în interiorul limbii române, în acest spațiu cultural, sunt salutare. Direcțiile de dezvoltare sunt aproape paradoxale: trebuie să dezvoltăm creația culturală națională deoarece cultura occidentală este străbătută încă de fiorul mândriei naționale (cel puțin în spațiul european) și, în același timp, trebuie să continuăm efortul integrator în direcția culturii occidentale, raportat la valorile acesteia. Deși limba engleză tinde să definească civilizația occidentală, în ceea ce privește cultura occidentală lucrurile sunt mai complicate din punct de vedere lingvistic: în interiorul Europei asistăm la o dispută între Germania, Franța și Anglia (o dispută economică și culturală), cu Italia și Spania având meritate orgolii, cu o Rusie greu de poziționat etc. În afara Europei lucrurile sunt la complicate atât de ivirea unor mari poli economici care concurează (prin modele occidentale adaptate la nivel național) polii economici occidentali tradiționali, influențând semnificativ și dezvoltarea culturală. Sunt suficiente motive pentru a nu putea reduce cultura occidentală la o singură limbă de manifestare, adică pentru a dezvolta limba și cultura națională. În momentul în care vorbesc de cultura occidentală ca realitate de nedepășit (pentru moment) am în vedere valorile acesteia, care stabilesc regulile comune tuturor culturilor naționale/etnice/comunitare, lăsându-le acestora spații de dezvoltare proprii.

[2] O teorie a conștiinței care să ia în considerare și emoțiile, acestea fiind forme de codificare a intenționalității înainte de limbaj, care-și prelungesc existența în „omul istoric”, fiind parțial ocultate de accentul pe rațiune.

[3] Considere interesante, spre exemplu câteva filme pe această temă. Spre exemplu, primele 20 de minute din filmul Odiseea spațială a lui Stanley Kubrick ar putea constitui un bun exemplu de încercare a unei reconstrucții culturale. De asemenea, referirile tangențiale la formele de expresie ale violenței (fie ele și împănate cu o serie de f..k) din diferite filme ar putea fi și ele considerate încercări de reamintire.

[4] O astfel de abordare înseamnă un efort cultural consistent pentru a introduce toleranța ca valoare culturală. Problema unei astfel de abordări o constituie faptul că ea trebuie să se desfășoare în mod obligatoriu simultan și progresiv, renunțând la manifestările care nasc intoleranță în sânul celeilalte comunități și introducând toleranța ca valoare. Cu mențiunea că toleranța  trebuie privită la ambele capete, ca un angajament comun, neputând fi redusă doar la toleranța culturii mari față de cea mică, ci incluzând toleranța culturii mici față de valorile celei mari. A utiliza etichete peiorative (de genul „cultură falocrată”) într-un context cultural concurențial deja excede spațiul toleranței, riscând să atragă manifestări intolerante.

[5] O formă de uitare selectivă, orientată cultural.

 

(Imagine preluată de pe http://spotlightvalues.org/tolerance/)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site