Despre umilințele cetățeanului-pacient

Mi-am internat tatăl într-un spital din România. Aparent nimic deosebit. Povestea devine interesantă prin faptul că spitalul arată ca unul de campanie, iar eu mi-am petrecut ultimii 10 ani străduindu-mă pentru sistem și pentru salariații lui (se adaugă mai mult de 10 ani lucrați anterior în același spital). Altfel spus, este unul din momentele în care mă confrunt (și) cu rezultatele muncii mele, adică cu modul în care sistemul sanitar reușește să-și trateze pacienții. Mai există o ciudățenie: în dimineața aceleiași zile am participat la o întâlnire cu ministrul Sănătății, domnul Eugen Nicolăescu unde, a nu știu câta oară, am argumentat în favoarea sistemului și a salariaților acestuia. Confruntarea cu realitatea s-a transformat de fapt într-o coborâre din „turnul de fildeș” al abordărilor teoretice.

Alături de suferința determinată de lipsa de finanțare, sistemul sanitar trăiește drama unei resurse umane aflată în stare continuă de deteriorare. Fiecare salariat bun pare că este dublat de unul care nu știe ce are de făcut. Trăiesc acest sentiment din momentul intrării la urgențe (UPU).

Amabilitatea unora din colegi (ar putea fi doar subiectivă, determinată de faptul că unii mă cunosc sau o cunosc pe Lidia care, ca de obicei în astfel de necazuri, este alături de mine; cred încă că cel puțin unii dintre ei s-ar fi comportat la fel și dacă nu ne cunoșteau) este dublată de incompetența altora. Evident, chiar și amabilitatea se asociază uneori cu discrete erori de procedură: o branulă prinsă direct în plică la un pacient ce are venele vizibile indică fie că nimeni nu s-a preocupat să instituie o procedură în acest sens fie că nimeni nu monitorizează respectarea ei. Modul în care arată UPU adaugă o undă de deprimare stării mele de agitație; este totuși vorba de o zonă de elită a medicinii, care a înghițit resurse însemnate. Conducătorul ei are o aură de erou național.

După ce părintele devenit pacient este văzut de medic i se recomandă rapid un prim tratament „de urgență”. Este vorba de un pacient cu spondiloză cervicală și HTA, prezentând dureri (coloană cervico-toracală, cu iradieri în abdomen, zonă craniană), amețeli și greață severă (dublate, evident, de vărsături) și un puseu hipertensiv (160/90 mmHg). Calmantul indicat suportă discuții contradictorii, așa că n-o să insist asupra lui. Un Furosemid în bolus la un pacient cu vărsături de două zile (deci, deshidratat), ale cărui simptome sunt declanșate de un deficit de irigare a unei zone din creier (partea posterioară), nu are nimic de-a face cu procedurile medicale, făcând parte mai curând din contraindicații. Evident, rezultatul l-a constituit o accentuare a disconfortului pacientului (câteva alergături după căutarea unei băi, ridicarea în picioare la fiecare urinare care accentuează simptomele) și amplificarea simptomelor.

Doctorița neurolog care-l vede dă dovadă de profesionalism, indicând rapid un CT cranian și o radiografie de plămân pentru a evita riscul alor afecțiuni. Nu este vina ei că un sistem informatic bine pus la punct ar fi condus la evitarea acestor proceduri de diagnostic, în condițiile în care pacientul a fost diagnosticat cu ani în urmă (și reconfirmat diagnosticul) în aceeași unitate sanitară. În timpul examinărilor radiologice alte paradoxuri: colegii, amabili, își fac treaba în mod profesionist, suplinind chiar părți din investigații în direcția necesară pentru stabilirea/confirmarea diagnosticului (ex. CT coloană cervicală). Lucrează însă în condiții înfiorătoare: paviment cu bucăți lipsă, pereți scorojiți, uși care nu se închid etc. Unora dintre ei le-am vorbit la cursuri despre teoria ferestrei sparte (degradarea mediului determină degradarea comportamentului); îmi dau seama că nu lor trebuia să le vorbim de asta, ci tocmai celor care administrează sistemul.

Parcă pentru a completa absurdul situației, Lidia îmi atrage atenția asupra brancardierului care ne ajută plin de zel la deplasarea pacientului-părinte la investigații, spunându-mi că este student la Medicină în anul VI. Mă arat de-a dreptul revoltat de irosirea de resurse: pentru un tânăr ce lucrează ca să se întrețină pe timpul studiilor nu se găsește un loc mai potrivit cu nivelul lui de pregătire, care să profite atât spitalului cât și specialistului în devenire.[1] Este un simbol al ineficienței și indiferenței cu care acest sistem își tratează resursa umană.

Doctorița de la Interne, plină de bunăvoință, preia pacientul și decide internarea pe o secție de Medicală, prescriindu-i totodată un tratament situat în limitele a ceea ce are nevoie (chiar dacă fără a umple total acest interval). Dispuși să plătim pentru un grad sporit de confort, care să-i amelioreze ceva din suferință, solicităm un salon privat. Este ocupat, însă cu bunăvoință, îl repartizează la o rezervă. Încrezători că aceasta ar putea să arate cât decât uman, acceptăm internarea.

Procedura internării presupune trecerea prin alte spații degradante: locul de îmbrăcare a pacienților arată jalnic, pregătind parcă intrarea în Infern. Ajunși pe secție descoperim ce denotă definiția comună a „rezervei”: un spațiu construit pentru două paturi care acum este mobilat cu trei, paturi și noptiere mai vechi decât construcția spitalului (acesta având cca. 50 de ani), un burete acoperit pe jumătate de fața de pernă ca loc de odihnit capul, saltele învelite cu mușama (nu este vorba de aleză, ci mușamaua acoperă în întregime salteaua, și pe o parte și pe alta), un cearșaf care putea purta acest nume doar cu câteva decenii în urmă, o căldură înăbușitoare dublată de o varietate de miasme ce amintesc de medicamente, resturi menajere, dezinfectant, dejecții umane, transpirație; în rezumat, un spațiu dezolant, inacceptabil chiar și pentru un deținut.

Prima reacție este de revoltă. Ne uităm unul la altul încercând să ne convingem că nu visăm, iar Lidia începe să întrebe din nou de un salon privat. Ni se repetă faptul că au doar unul care este ocupat, fapt care ne enervează suplimentar. În acest moment am vrea să ducem pacientul la un spital privat. Este o singură problemă: nu avem unde deoarece nu există unul. Bănuiesc că facem parte din românii (mulți, puțini, nimeni nu știe) care sunt dispuși să plătească suplimentar pentru a beneficia de condiții omenești în aceste clipe de suferință. Cunoscând acest gen de suferințe de pe ambele părți ale baricadei suntem poate mai sensibili la ele. Și am dori ca sistemul să se poată plia pe astfel de sensibilități, să ofere alternative pentru cei care doresc să fie tratați altfel, fiind dispuși să plătim pentru asta.[2] Faptul că vrem altceva nu ține de vreun gen de fandoseală, ci este determinat de funcționarea proastă a sistemului. Dacă aceasta este efectul solidarității, rezultatul este unul foarte prost: sărăcie și degradare pentru toată lumea. Nu cred că mai vreau acest tip de solidaritate, ci unul care să-mi asigure un minim de decență atunci când am nevoie.

Faptul că știm cum funcționează acest spital, la fel ca multe altele, că cunoaștem majoritatea salariaților lui de decenii, inclusiv pe cei de la conducerea acestuia, nu constituie un argument suficient pentru a ne prezenta la el ca pacienți (sau a ne duce pacienții) cu inima deschisă. De-a lungul anilor am încercat să-l schimbăm măcar cu ceva. Un exemplu pragmatic: cu ani în urmă am mediat un transport de ajutoare (scaune rulante, materiale sanitare, etc.) pentru acest spital. Puteam „să aducem” (adică să contribuim la aducerea lor) mult mai multe. Emoțiile prin care am trecut pe tema vămuirii acestuia, a actelor necesare etc. m-au lecuit. În urmă cu 2 ani un prieten din Franța ne ruga cu 80 de paturi de spital multifuncționale de la o unitate care se desființase. Primitorul trebuia doar să asigure transportul. Pe jumătate lecuiți de astfel de experiențe, am povestit cuiva din conducerea spitalului despre această posibilitate. Evident, deranjul era prea mare.

Continui povestea: ca tot românul, gândul că restul saloanelor arată mai rău îmi dă dramul de resemnare necesar pentru a-i trece pragul. (Ca lucrurile să arate și mai ciudat, aveam să fiu de-a dreptul supărat pe faptul că a doua zi pacientul a fost mutat într-un salon cu 6 paturi.)

Urcăm pacientul în pat, prin jumătatea acestuia rămasă deblocată de patul vecin. Îl ajut însă să coboare repede pentru a merge la toaletă; Furosemidul își face pentru a cincea oară efectul, debusolând și mai mult pacientul. Pacientul are tensiunea tot 160/90 mmHg. Îl așez pe un cărucior (cum vă așteptați, nici vorbă de baie în cameră) și-l duc la ceea ce ar fi trebuit să fie o toaletă. Cuvântul „groaznic” nu cred că descrie suficient ceea ce găsim acolo, miasmele din salon relevându-și o parte din surse. Cum „furosemidul bate pretențiile de civilizație”, îl ajut pe tata să se înghesuie într-o toaletă, sperând ca mirosul care ne intră în haine din prima secundă să iasă la următoarele zece spălări.

Prevăzător, mă gândesc la nevoile lui de peste noapte și rog să ne dea un urinar. O infirmieră îi aduce în loc de urinar un PET tăiat pe jumătate. Pot accepta că absența unui urinar ține de lipsurile financiare, așa că doar întreb resemnat dacă nu au urinar, deoarece nu se poate urina într-un bidon cu colțuri pe marginea tăieturii. Răspunsul iritat al infirmierei, dublat de faptul că mă ia la per tu în condițiile în care eu m-am adresat ceremonios, mă enervează suficient pentru a mă lua de ea. După ce am stat atâția ani prin spitale, pe lângă pat sau în pat, știu câteva tehnici de-a improviza inteligent unele ustensile care să înlocuiască lipsa de istețime a celor care-l administrează: iau un bidon gol și-i arat cum trebuie tăiat pentru a-l aduce mai aproape de-o utilizare normală, care să nu umple pacientul de urină. Indolența cu care se uită la mine mă lămurește că n-a fost preocupată nicicând de un dram de mai bine pentru pacienți.

Și narațiunea poate continua în același regim: am fost chemat să semnez formularele de consimțământ, deși tatăl meu era conștient; nu mi-a cerut nimeni un act pentru a încerca o minimă verificare a calității mele de fiu; nu m-a informat nimeni despre nimic (riscuri, proceduri etc.).

Povestea, care este unul din sutele de mii de exemple similare care dau seama de dezastrul din Sănătate, nu privește numai spitalele: medicul de familie al tatălui meu, care avea toate investigațiile făcute și diagnosticul stabilit de specialiști, în fața acestui tablou clinic i-a pus diagnosticul „Duodenită cronică” și i-a indicat un tratament pe măsură.

Consecința este următoarea: tata, om care a muncit conștiincios toată viața, ajunge să îndure resemnat condițiile umilitoare ale unui sistem incapabil să asigure un minim nivel de decență pentru cetățeni. În momentul în care l-am luat de acasă am crezut că rugămintea lui de a nu-l duce la spital are un sens tragic, referindu-se la vreun gen de renunțare. Acum îmi dau seama că era efectul neîncrederii în serviciile de sănătate publice.

Parcă trăiesc o piesă demnă de teatrul absurdului: în ziua în care m-am întâlnit cu ministrul sănătății, ascultând promisiuni optimiste despre un sistem mai bun, a trebuit să-mi internez la urgență tatăl într-un spital din România. Pentru a accentua absurdul situației, întâlnirea a avut ca teme de dezbatere: legea funcționării spitalelor, legea salarizării în funcție de performanță, legea malpraxisului.[3] Distanța dintre perspectiva oficială și realitate este infinită.

În toate aceste spații improprii oricărei destinații umane nu este vorba numai de lipsuri financiare, ci se cunoaște și lipsa gospodarilor, a celor care ar trebui să facă dovada zicalei „Omul sfințește locul.”, începând de la asistentele șefe și șefii de secții și terminând cu directorii spitalului. Că este așa o dovedesc cele câteva secții care au reușit să arate cât de cât diferit, apropiindu-se de ceea ce ar trebui să găsim într-un spital.

„Starea personalului” este și ea jalnică. Nu sunt scuzabile multe din exemplele negative pe care le-am amintit, ele putând fi lesne extrapolate la nivelul întregii țări.[4] Există însă și un revers al medaliei pe care o să-l ilustrez tot printr-un exemplu: tot în ziua internării Lidia s-a întâlnit cu o colegă care-i cerea ajutorul deoarece ajunsese la epuizare, fiind nevoită să lucreze peste 250 de ore lunar de peste 3 ani. Ca dezastrul să se apropie de limita maximă, colega respectivă figurează în pontaje doar cu orele aferente normei de bază (în medie 166 ore/lună); adică nu este plătită pentru aproape 100 de ore lucrate lunar. Exemplul nu este unul izolat. Am arătat asta prin intermediul Studiului pe tema timpului de lucru în sectorul sanitar. Însă fără nici un rezultat. Faptul că acest studiu a ajuns pe masa tuturor factorilor de decizie din sistemul de mai bine de trei luni nu a condus la așteptata schimbare.

În ceea ce privește plățile informale (ceea ce nu vreau să consider ca fiind șpagă) situația tinde să se apropie de ceea ce-mi arătau sutele de salariați/salariate din sănătate cu care am stat de vorbă în ultimii ani, respectiv „atențiile între colegi”. Este drept, fenomenul nu a avut amploare, majoritatea refuzând (la câțiva nici n-am încercat). Important este însă altceva: impulsul meu de a da. Nu a fost vorba nici un moment să condiționeze cineva ceva. Și spun asta după ani de zile de experiență în calitate de pacient sau având membri ai familiei ca pacienți.[5] Dar parcă sistemul este construit pentru a-ți sugera că trebuie să faci acest gest. Când vezi că cele mai multe nu merg (deseori nu din reaua intenție a salariaților) simți că acest gest ar putea adăuga plusul de atenție necesar, că ar completa o parte din lipsuri. Nu am resentimente față de astfel de gesturi pe care le-am făcut pentru membrii familiei ajunși pacienți.[6] Alta ar fi însă situația dacă eu aș fi pacient.

În urmă cu patru zile am petrecut vreo șase ore ascultând poveștile unui prieten care lucrează de zece ani în Anglia. Unele erau în favoarea salariaților; spre exemplu, în Reanimare lucrează un asistent la un pat (în România un asistent la 6-8 paturi; uneori și mai mult), un medic la 2-4 pacienți (6-10 în România). Altele în favoarea capacității profesionale a celor din Anglia. Toate însă în defavoarea sistemului sanitar românesc; adică, în defavoarea pacienților și a salariaților.

Cunosc sistemul de 20 de ani. De cca. 9 ani particip la negocierile colective din sectorul sanitar și la dezbaterea proiectelor de legi specifice acestuia; m-am întâlnit frecvent cu miniștrii sănătății și factorii de decizie din sistem. De 8 ani desfășor cercetări pe tema salariaților din sectorul sanitar. Tot de 8 ani particip la activități internaționale pe tema sănătății și salariaților din sănătate. De 5 implementez proiecte pe tema salariaților din sănătate: cursuri, consiliere, cercetări, schimburi de experiență. De 2 ani mă ocup de studii privind problemele de ansamblu ale sistemului. Și totuși, sistemul nu încetează să mă surprindă în mod negativ. Nu s-a schimbat mai nimic în toată această perioadă. Evident, împărtășesc culpa pentru această situație oricâte eforturi, demonstrate, am depus.

Notă: Povestea se petrece în Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Apostol Andrei” Galați. Ea s-ar fi putut desfășura însă la fel de  bine în marea majoritate a spitalelor publice din țara asta, având ca subiecți oricare din cetățenii ei (mai puțin pe cei care se tratează la Viena sau Istambul). Nu cred că se întâmplă ceva special cu acest spital, el fiind de fapt aidoma tuturor spitalelor publice.[7] Sunt sigur că nici salariații din acest spital nu se particularizează într-un fel anume, ei fiind aidoma marii majorități a angajaților spitalelor publice din România.


[1] Este drept, revolta survine pe fondul unei empatii profunde: am împins și eu brancarda o vreme prin același spital pentru a mă întreține pe timpul studiilor. Spre deosebire de el însă am avut norocul de doi doctori care m-au remarcat (unul din este un personaj public), dându-mi atribuții pe măsura competențelor mele (însă peste nivelul la care aveam dreptul prin competențele atestate). Chiar dacă ulterior ne-au separat unele conflicte, am rămas cu o doză de recunoștință față de ei și cu o continuă temă de meditație asupra raportului dintre competențele formale și cele informale din sistem.

[2] Un exemplu poate fi elocvent: nu mi-am văzut medicul de familie (de fapt el nu m-a văzut pe mine) de cca. 10 ani, în condițiile în care în tot acest timp am avut mai multe afecțiuni, am făcut mai multe seturi de analize în sistemul privat. Motivele: nu-mi place așteptarea, tratamentul, nu am încredere în sistem. Medicamentele cumpărate pentru mine și pentru membrii familiei, fără nici un fel de compensare în acești 10 ani cred că depășesc 10.000 lei. Cuantumul plăților individuale la bugetul sănătății pentru această perioadă este unul impresionant.

[3] Poate că lunile de pregătire pe aceste teme mi-au accentuat sensibilitățile față de modul de funcționare al spitalelor.

[4] Ca să-mi împac discreta disonanță cognitivă pe care mi-o provoacă sarcina de a apăra interesele salariaților cu momentele în care găsesc exemple turpitudine în rândul acestora consider că principalul rol în reglarea comportamentului profesional revine organismelor profesionale, exemplele negative fiind aproape tot atâtea exemple ale eșecului acestor organizații.

[5] Ceea ce nu înseamnă că nu am întâlnit cazuri de condiționare în activitatea profesională.

[6] Contează, poate, faptul că și eu am primit cât timp am lucrat în spital.

[7] Mai mulți prieteni mi-au povestit lucruri plăcute despre spitalul de la Onești. Rămâne să-l văd pentru a mă convinge.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Răspunsuri

  1. Pitea spune:

    Aveti mare dreptate, e strigator la cer. Cunosc spitalul in cauza si mare parte din personalul medical si paramedical… Deci , asa ceva nu se poatee, ori se fac investitii , ori ar trebui inchis ( dar ce facem cu bolnavii din cele 3-4 judete care vin sa se trateze aici?!) suntem totusi in 2013, si a-ti precizat materialele, mobilierul, aparatura dateaza la la infiintarea spitalului , 50 ani, dumnezeule … Sa nu mai vorbim de personal de la brancardier si portar pana la manager :((

  2. Cristina Teodorescu spune:

    Buna seara.
    Am citit cu interes articolul.
    Sa stiti ca eu,la Bucuresti,intr-un spital de urgenta,in sectie de Neurochirurgie,lucrez singura ,in perioada de concedii,la 30 de pacienti si acum 5 ani,lucram singura la 40-50 de pacienti.In sectia de Postoperator,la 10-15 pacienti dintre care 7-8 operati in aceeasi zi ,lucreaza o singura asistenta.Si operatiile sint pe creier si la coloana .Conditiile vor fi in curind mai bune,in spitalul consolidat ,in care urmeaza sa ne mutam,insa personalul ca numar,este batut in cuie.Sintem disperate,cand ne gindim ca vor creste si mai mult pretentiile referitor la munca noastra.Si asa ,nu prea avem timp sa mincam……sau sa mergem la ”buda”.Sintem in continuare sacrificate si nu inteleg,cum de au curajul sa ne ceara asta,cu atita nerusinare.

  3. ile spune:

    Daca lucrati mai mult in spital vedeati la fata locului si nu mai aveati socurile descrise. Sedintele si discutiile sint frumoase pe hirtia de ziar sau la TV. Personalul sfinteste locul, pacientii la fel. Daca nu ati fost multumit de cearceaf si totusi tatal se simte mai bine la plecare cumparati un cearceaf nou si-l donati spitalului.(alb sa fie).Am vazut si sponsorizari dezinteresate din partea unor persoane fizice, am mai vazut altfel de sponsorizari din partea unor firme sau institutii unde eu de la baza piramidei neavind ochii acoperiti de lacomia din virf,am banuit beneficii pentru directori si sefi prin spital si niste avantaje pentru firmele sponsorizante(nu numai scutirea de la impozit). Cind vor fi pacienti care nu vor mai scuipa pe jos care stiu sa nu plece cu sapunul de la spital acasa,sau minimum-sa traga apa laWC (unii se duc la ei la tara in spatele casei si nu au latrina cu atit mai mult sa traga apa pe undeva)… vor fi pretentii de la spitalele de stat. Pina atunci daca va duceti la o clinica privata si aveti nevoie de multe investigatii veti vedea ca tot catre stat va indruma. Ca sa comentati bunavointa colegilor si branula pusa la plica cotului, dovedeste din nou ca nu ati mai lucrat in spital si daca ati fi lucrat acolo si nu va convenea nu-i asa ca plecat in Anglia sau mai departe…Sa vedeti sistem ca in America sau ce Italia unde te programeaza pentru tomograf peste 3 luni daca se considera ca nu e o urgenta sa faci tomografia si nu ai ce sa comentezi nici cind platesti. Eu am vazut oamenii AMARITI care au venit din Spania Italia Franta si aveau asigurari de sanatate acolo platite, cit sint de respectuosi si cita intelegere au pentru ceea ce se intimpla in spital. Eu l-am vazut pe Octavian Paler in Urgenta de BUCURESTI acum sa zicem 10 ani, a asteptat la rind a intrat zimbind si a pomenit ce traumatism cranian avusese , am povestit, iar el nu a spus ca e Xsulica nici eu nu am zis: Vai, Domnule Paler…Am vorbit, am zimbit, avind foaia lui de prezentare in fata mea. A fost un moment pe care eu il pastrez in suflet: Asa face un om de valoare. Poate ca eu nu am procedat corect. Poate eu consider ca a fost un moment de respect reciproc si demnitate a amindorura. Tonul cu care ati scris articolul dovedeste ca aveti tot atita implicare cit are si Nicoleascu in rezolvarea problemelor sistemului sanitar .
    NB: Schimbati medicul de familie daca nu va convine, nu va plingeti de el in van. Daca vorbiti cu el la telefon vine el pina acasa, si munca lor este destul de ingrata,acum sint implicati si in nebunia retetelor care trebuiesc validate in timp real la Casa de Asigurari in timp ce pacientul e la coada la farmacie(o colega medic mi-a spus ce a patit mama ei cu o reteta din cauza proastei coordonari de la Casa de Asigurari) mai vine pe capul lor si treaba cu cardurile, sint ingropati in birocratie dar dumneavoastra i-ati vrea apostoli, fereasca Domnul sa ziceti ceva despre Casa de Asigurari. Stii cum e cind tratezi pacienti care zic:Ai!,ma doamna doctor,ce fac eu cu al meu? cum sa-l iau asa acasa ca nu mai e bun de munca si nu pot sa-l ingrijesc ca am nepotii de crescut,si el al dracu”m-a batut pina acum cind era sanatos de m-a rupt, la betie, si eu sa-l ingrijesc acum…
    Deci duceti-va la Onesti ca nici acolo nu sint potentialii pacienti prea civilizati si cind l-oti vedea ca sufla mucii pe jos cu doua degete sa va vad cit de repede puteti sa-l opriti incepind cu formula de politete si si terminind cu multumirile anticipate in speranta ca nu va mai repeta gestul.

  4. viorelrotila spune:

    Stimate domn,

    „Argumentul” ad hominem, la care recurgeți în câteva locuri, este de fapt un pseudo-argument, un sofism. Altfel spus, eventualele mele lipsuri în ceea ce privește cunoștințele despre sistemul sanitar și invocarea faptului că sunt tot atât de implicat cât Nicolăescu (nu știu dacă este de bine sau de rău), care sunt toate discutabile, nu au nicio legătură cu fondul articolului. Unul din autorii români (cred că Rebreanu) dădea un exemplu haios în acest sens: Când românul nu mai are argumente spune:” Și mă-ta are TBC!”

    Sugestia dvs. că marii oameni suportă cu demnitate modul de funcționare a sistemului ar putea fi luată în considerare ca exemplu de bună purtare însă nu ca unul de activism. De altfel, pentru exemplul dvs. vă pot oferi o duzină de contra-exemple contemporane cu oameni de cultură tratați în Occident. Dacă intenția dvs. viza eventualele mele abuzuri de autoritate vă pot liniști: nu am pus mâna pe telefon ca să sun pe cineva pentru a se rezolva. Evident, am beneficiat de bunăvoința colegilor, care au făcut tot ce au putut și au știut. Altfel spus, într-un anume sens cred că am beneficiat de tratament preferențial. Însă, faptul că acesta este rezultatul unui fel de tratament preferențial lucrurile sunt cu atât mai grave pentru pacienții regulari, deci pentru funcționarea sistemului. Având în vedere tonul acuzator pe care-l folosiți trebuie să mărturisesc că în urmă cu cca. 12 ani am beneficiat personal de un tratament de-a dreptul preferențial în același spital, bucurându-mă de toată atenția majorității colegilor. Povestea are un grad de notorietate în acel mediu, eu făcând-o publică ori de câte ori am ocazia. Și tocmai calitatea de pacient, pe care am avut-o timp de mai multe luni consecutive, m-a orientat către străduința de-a înțelege și punctul de vedere al pacienților, concomitent cu cel al salariaților. E un exercițiu de empatie instructiv. Am beneficiat, de asemenea, de „tratament preferențial” în același spital, datorită bunăvoinței colegilor, chiar și pentru membrii de familie. Mă îngrijorează însă că inclusiv în acest condiții maximul posibil în ceea ce privește condițiile de cazare, spre exemplu, este cu mult sub ceea ce are dreptul orice pacient.

    Vă dau dreptate parțial cu ceea ce sugerați despre calitatea pacienților. În mod sigur este una din variabilele care influențează funcționarea sistemului. Însă profesiile medicale în sine presupun un grad ridicat de înțelegere a particularităților fiecărui pacient (se tratează bolnavi și nu boli generice), suficient pentru a nu fi judecați toți la fel. Experiența mea, puțină câtă este, sugerează că un grad suficient de disciplină rezolvă o mare parte din aceste deviații comportamentale. Mai mult chiar, tocmai cei pe care-i indicați ca având WC-ul în spatele casei au de regulă un grad mult mai ridicat de respect a indicațiilor și de toleranță față de sistem.
    Nu sunt însă de acord cu faptul că acest gen de comportament al pacienților, așa cum tindeți să sugerați, este cauza pentru condițiile proaste din spitale. Ba chiar aș spune că mai multe pretenții (îndreptățite) din partea pacienților ar putea contribui la schimbarea sistemului. Suplimentar, eventuala lipsă de civilizație din partea unor pacienți nu scuză un comportament similar din partea personalului și nici erorile sistemului.

    În povestea cu branula pusă în plică cu regret vă spun că sunteți în eroare. Procedura este clară în acest sens și sunt știute de toți medicii și asistenții cu minimă diligență: la un pacient care nu știi cât va sta în spital se abordează venele începând cu partea distală, pentru a-i conserva de fiecare dată posibilitatea altor operațiuni similare de care poate avea parte de-a lungul perioadei de spitalizare. Suplimentar, o branulă în plică înseamnă un inconfort inutil pentru un pacient. Fac excepție situațiile de șoc hipovolemic (politraumatisele, hemoragiile masive etc.), când se abordează o venă cât mai mare. După cum am descris cazul, este evident că nu putea fi vorba de așa ceva. De altfel, în paradoxismul său „sistemul” s-a autoreglat: asistenta de pe secție a sesizat imediat eroarea de abordare și a schimbat branula conform procedurii.

    În privința medicului de familie nu am intenționat o critică personală a acestuia, ci mai curând una a „sistemului medicului de familie”, care este departe de ceea ce ar trebui să fie. Neîncrederea survine în baza unei experiențe de peste un deceniu de citit trimiteri de la unii medici de familie , care vădeau slaba legătură cu medicina. Suplimentar, doream să indic faptul că nu am accesat sistemul deși am plătit. Nu cunosc activitatea medicilor de familie motiv pentru care nu vă pot contrazice . Pot însă să observ că în elanul dvs. de-a apăra medicii de familie (în mare măsură merită apărați) ați indicat și atribuții care nu au legătură cu ei (cel puțin deocamdată), gen distribuirea cardurilor de asigurați, încercând să justificați abordarea medicală eronată prin supra-aglomerare. Mai mult decât atât, acel medic de familie nu este la prima abordare eronată: anterior, pentru un alt membru de familie, deși a primit medicația indicată de specialist, indicație rezultată în urma a o săptămână de investigații în spital, a binevoit să schimbe pe fond tratamentul prescris (avea și biletul de externare).
    Recomandarea dvs. nu poate fi urmată dintr-un motiv simplu: părinții mei sunt într-un loc în care este un singur medic de familie.

    După cum ați putut observa, articolul descrie povestea unui pacient anume, însă abordată din unghiul pacientului în general. Nu intenția de a mă văita pentru suferințele personale stă la baza lui, ci aceea de a mă plânge pentru suferințele comune. Articolul nu este în fond despre mine și ai mei, ci despre noi toți, care suntem victimele sistemului, adică propriile victime.

  5. ile spune:

    Venin exista in raspunsul dumneavoastra dar parca mai putin decit in articol. Povestea cu branula era tocmai lucrul care nu-si avea locul in articolul initial dar apreciez faptul ca ati detaliat in raspuns, (ce credeti: stiam sau nu stiam?), sint pacienti care nu prefera pe „dosul miinii”‘ pentru ca-i doare la intepatura si-i deranjeaza. Detaliati cumva si treaba cu sonda vezicala cu ce manusi se pune si despre sonda de intubatie orotraheala? Poate veti vedea ca uneori nici nu ai cum sa faci rost de manusi sterile (noroc ca eu nu trebuie sa fac aceste manevre). Iarasi sa nu cumva sa ziceti ceva de Casele de Asigurari intr-o tara in care tot mai putin oameni isi platesc contributia de sanatate pentru ca au ramas someri, iar cei care nu lucreaza rar ajung sa plateasca ceva din contributie.
    Nu apar medicii de familie,ma enerveaza chiar faptul ca scriu o gramada de treburi si atunci discutia cu pacientul si examenul clinic sint mult reduse,fac si ei ce pot, despre cardurile de sanatate nu le mai distribuie dar trebuie sa-si ia cititoare de carduri??? Asta cardul..nu presupune ca automat ai dat acordul sa fii donator de organe? Am inteles ca trebuie sa specifici ca nu vrei sa fii donator de organe cind ai de-a face cu acest card de sanatate. Nici comentariul cu Furosemidul…Lasa-l Doamne iarta-ma. Dar de fapt de ce sa nu citeasca cei mai multi oameni din sanatate sa inteleaga ce fel de om sinteti si cita intelegere aveti pentru problemele aparute, pe de alta parte cei care nu lucreaza in sistem va vor aprecia si vor tine minte lectia cu Furosemidul cit e daunator. Frate,asta a fost alegerea medicului, a gresit ti se pare? Intreaba alt medic de aceeasi specialitate apoi altul si daca dupa 2-3 pareri medicale de specialitate repet se dovedeste ca intuitia ta a fost buna si nu era cazul sa-l chinuiasca cu urinatul si dupa varsaturi… da atunci da-ti cu parerea si scrie … Si eu daca am impresia ca se greseste undeva la un pacient si nu tine de mine,ii intreb pe colegi: nu crezi ca medicamentul asta nu ar trebui… Ala zice ca da > Bine. Nu e vorba de resemnare, e vorba de intelegere si respect tocmai in conditiile precare in care se lucreaza.
    Stiti ce face un ziar cind scrie despre un spital? Ce vrea el. Ziarul. Acum un an o fata filma culoarul unui spital si o intreb ce filmeaza? Zice ca pentru ziar ca sa arate ca nu sint frigidere in spital. Pai statea in dreptul unor frigidere(2 insirate unul linga altul cumparate de noi -personalul ala al spitalului romanesc). Da dar in poza nu se vad.
    Daca ati vorbit cu Nicolaescu si ati sperat ca veti avea rezolvare de la un mincinos nu pot sa -mi inchipui decit ca sinteti credul(varianta cea mai buna). In plus sint niste Spitale regionale care se tot construiesc de multi ani si nici fundatia nu s-a vazut pina acum. Minciuni. Favorizeaza spitalele private clincile private pentru ca are interes, la Casa Nationala de Asigurari :Uite Duta a fost Duta sa mai fie Duta… Iar la Spitalele de Stat precum Cenuseresele trebuie sa faca fata insa nu e nici-o zina buna,numai cele rele au venit pina acum. Imi doresc sa fie asigurari private pentru ca atunci veti vedea ce insemana investigatii ca in vest,dar si operatii ca in vest numai daca asigurarea acopera costurile operatiei. 10 000 euro o operatie in Vest, majoritatea costa pentru ca nu sint urgente. O apendicita da se rezolva,dar mai e si alta patologie >Sa astepte pacientul programare pentru operatie de cancer gastric 2-3 luni si cu plata …Nu vreti totul ca in Vest ? Sau cind e vorba de pretentii ale pacientilor sa fie ca-n Vest iar cind e vorba de conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca si pacientul ca asigurat sa ramina tot ca la romani…Eu stiu oameni care au venit sa se opereze in Romania pentru ca e mai ieftin si rezultatul tot cam ca in strainatate si au rabdat probabil conditiile mizerabile din spital, si au sperat ca va fi mai bine,poate au lasat ceva donatie pentru spital, sa fie in salonul in care au stat iar apoi s-au intor in tara in care traiesc ei acum. Asta e remarca mea la treaba cu dorinta de rezerva cu plata. Nu toata lumea are bani sa plateasca pentru cazare in spital de stat,chiar daca exista si unele saloane mai speciale cu plata. Stiu si eu niste clinici Sanador Biomedica aveau spatiu inchiriat in spital bucurestean. Mi se pareau asa de enervanti pacientii, pentru faptul ca nu se duceau direct la Euroclinic alaturi,aaa…nu mai aveau aceiasi medici ,asta e.. aveau altii mai privati…Intri la un om in casa, acesta zice sa-l scuzi pentru dezordinea din casa ca poate o duce greu…Eu am cumparat si solutii pentru spalarea WC-urilor in plus fata de cele pe care le oferea spitalul, asta e colaborare cu infirmierele si esente pentru solutiile de spalat pe jos ca sa se schimbe aerul.Zimbete, ca sa nu fie nici pacientii prea incruntati. Imi place cind un om zimbeste, reuseste sa zimbeasca chiar daca il doare, dar pentru asta nu e necesar sa vina pacientul cu Auditul in minte si ura in suflet. Ar trebui sa mergi cu matura dupa tine si pe strazile orasului pentru ca situatia mizeriei este din case prin spitale prin alte institutii pina pe strazi…Cum e cind personalul da bani ca sa instaleze aer conditionat in cabinet sau platesti lunar fintinita cu apa rece si calda (pe persoana fizica). Deci ca la romani si mai stai ore peste program si nimeni nu te plateste.Ai stat 24 ore de garda si a 2-a zi pina la ora 16-18 cum sta de fapt doamna doctor care a comentat mai sus(nu stiu cine este dar sint sigura ca asa i se intimpla). Munceste mai mult ca-n Vest si vine la spital oricind sa-si vada pacientii sa stea linga ei sa vada de ce nu sint bine cind nu merg bine,desi exista un alt medic de garda – nici asta nu e ca-n vest, e greu pentru medicul roman si e mai bine pentru pacientul roman, insa poporul vede numai ce vrea el. Cine-i minte frumos e mai apreciat decit cel care le vorbeste poate mai dur neslefuit insa adevarat si dureros.
    Birocrati si politruci de vremuri noi sint mult mai multi decit in vremea comunismului, aceeasi imbecilitate cu geam de sticla prin care nu patrund intelegerea si intelepciunea pina la cocotatii poporului, desi dumneavoastra vi de pare numai ca va privesc si inteleg despre ce le vorbiti. De asta zimbeste Paler si intelege… si tace si nu a scris despre experienta lui intr-un spital…De murit, a murit el si a mai plecat un ginditor al tarii ,s-a mai schimbat inca putin in rau raportul javre-oameni de calitate. Dumneavoastra ati preferat sa impartiti in 2 partide, pacientii romani si timpitii din personalul spitalului, sa dati din gura despre Sistem si sefii din Virful piramidei Sanatatii… Vedeti cum e sa lucrati (nu o zic in semn de dispret) sa vedeti ca marea viziune de general pe care o aveti despre cum trebuie sa fie, se loveste de birocrati si de mincatorii de rahat(politic) ajunsi in posturi de conducere, de la spital pina la minister. Sefii de Sectii sint altfel alesi ,si atunci din mijlocul lor, vezi fiecare asistenta sau infirmiera cu alti ochi umani, nu de general ci de soldat si vezi ca generalul care ne conduce cu adevarat e un timpit care crede ca are sub comanda alti oameni din alte timpuri din alte locuri. Nu e adevarat, spitalele au medicamente. Eu as pastra un glont pentru fiecare nesimtit care afirma acest lucru neadevarat. Mi-a placut interviul cu Doamna Profesor Bartos,recent interviul,ar fi util de vazut de catre Nicolaescu si de alti „‘ conducatori”” din sanatate, o data pe luna.
    Sa aveti o zi buna si un an bun…

Lasă un răspuns către Pitea Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>