Prezentarea (și prizarea) crimelor la știri nu are un caracter extraordinar, ci constituie una din formele de cunoaștere a umanului. Nu distanța critică este prezentă, ci mai curând recunoașterea lor în noi și a noastră în ei. Suntem rezultatul unor civilizații clădite pe violență. Aflată astfel la temelia culturii noastre, violența își așteaptă de fiecare dată clipa de răbufnire în om sau în societate. Violența este una din realitățile de nedepășit a faptului de-a fi om.
Societatea încearcă să-și acopere injustiția prin aprecierile pe care le face asupra rolului diferiților cetățeni în apărarea patriei, mai cu seamă în vreme de război, inventând o formă de pseudo-recunoaștere: mormântul eroului necunoscut. Este un simbol ce marchează limite, vehiculat din dorința menținerii entuziasmului ideologic.
Este uimitor modul în care unele persoane te fac să te simți mai prost și mai rău decât ești! Atitudinea lor îți proiectează existența într-un context net defavorabil, ce-ți schimbă parcă în mod radical caracterul. Abia reușești să reziști la presiunea pe care noua imagine o aruncă asupra propriilor convingerilor în ceea ce te privește.
Un moment de marea jenă: rușinea retrospectivă. Se ivește când îți amintești de monstruozitățile pe care ai putut să le faci sau să le spui în diferite contexte, judecate de la nivelul înțelepciunii prezente. În mod cert este o dimensiune a eului pe care o asumăm și-o negăm în egală măsură, identificând astfel momentele noastre foarte proaste (sau de prostie paroxistică).
