Epistemice

Una din suferințele omenirii este dată de transferul pe care-l facem continuu între categoriile cunoașterii și valori: tindem să luăm drept adevăruri definitive așezările noționale, formele categoriale pe care le încropim pentru a ne salva de necunoscut. În scop curativ ar trebui să ne trezim zilnic cu câteva întrebări care să ne orienteze modul de raportare interogativă către lume, cum ar fi: Unde mă mint? Ce nu cunosc? Suferim de o prea mare preocupare pentru cunoscut, pentru a aduce totul în categoria cunoscutului, neglijând necunoscutul și lăsarea lui să fie ca atare. Este, poate, un reflex matematic: dorim să aflăm orice necunoscute din ecuațiile realității, încercând să le interpretăm raportat la ceea ce știm deja. Ratăm însă că punerea în ecuație este ea însăși parte a problemei, stabilind semnul egalității situații diferite. În alți termeni, forțăm deseori încadrarea în sfera lucrurilor cunoscute, recurgând la cunoașterea cu orice preț (adică cu indiferență față de forma de cunoaștere pe care o punem în practică, adică de locul pe care-l acordăm lucrurilor și evenimentelor în lumea cunoscutelor), atitudine ce aduce cu sine posibilitatea (cu un grad mare de probabilitate) ratării accesului la sensuri posibile mult mai tari.

Trebuie să discernem între intuițiile epistemice, care pot fi înțelese în context evoluționist și sunt legate în principal de supraviețuire (a speciei în primul rând), și cunoștințele (în sens de teorii) epistemologice, acestea din urmă fiind produse raționale care se transferă greu în practica cotidiană, fiind necesară continua atenție la respectarea principiilor.

Raporturile dintre bărbați și femei sunt dominate de generalizări pripite, de greșeli inductive. A contribuit la asta și mitul misterului feminin care, destul de probabil, s-a ivit pe fondul unui respect mai redus (și, paradoxal, mai crescut pe unele zone) al femeilor față de regulile sociale, adică față de norme, inducând bărbaților sentimentul existenței unor note specifice pentru categoria femeilor, multe din ele fiind de fapt formalizări nepotrivite ale necunoașterii.

Atenție la multiplele moduri în care rostim cuvântul cauză! O analiză a semnificațiilor sale ar scoate la iveală ceva din obișnuințele noastre epistemologice.

Suntem prinși în viziunea epistemică specifică lumii la a cărei existență participăm. Faptul-de-a-aparține-unei-lumi dă seama în sine de situarea într-o viziune epistemică, adică de prinderea într-unul din momentele istoriei cunoașterii.

Setea noastră de explicații, explicații ce tind întotdeauna să vină prea devreme (pornite din orientările noastre cognitive), riscă să ne orienteze cunoașterea pe un drum greșit. Dacă explicațiile sunt dublate de un anume gen de frumusețe (văzută de noi sau admirată de alții), ele ajung deseori să dobândească o „calitate” importantă în economia personală: devin ale noastre. Este momentul în care dimensiunea cognitivă se amestecă cu cea a eu-lui propriu, noi înglobând cu bucurie în mecanismul constituirii propriei identități sociale această formă de relevare a sinelui. Momentul este unul de setare al intenționalității (în mod inconștient) pentru a descoperi noi fapte care să confirme ceea ce societatea actuală valorizează: „sclipirea de geniu” pe care parcă am avut-o odată cu lansarea unei sau alteia din explicații. Corelativ, tindem să nu vedem acele fapte care infirmă teoria noastră, adică să ne închidem epistemic în propria viziune, deschizându-ne astfel către sensul tare al prostiei.

 

(Imagine preluată după http://www.bostonpersonalinjurylawyerblog.com/2010/06/tort_reform_and_epistemic_clos/)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>