Guvernul a încetat să dețină controlul întregii povești?

Introducere: care-i treaba cu narațiunea?

Suntem ființe dependente de sens. Sensul existenței ar trebui trecut printre nevoile fundamentale pentru fiecare dintre noi.

Această nevoie ne este satisfăcută de surse multiple: indicarea surselor de sens pornește de la „alambicul de sens” pe care-l utilizăm în mod individual și ajunge la „fabricile de sens”.

Sensul ne este satisfăcut cel mai adesea prin povești. Din această perspectivă, suntem înconjurați de povești, în povești, în povești… această spirală ajungând până la marile narațiuni care tind să înglobeze toate poveștile (meta-narațiunile integratoare).

Aceste povești ne furnizează sensul existenței și al acțiunilor noastre, organizându-ne totodată social pe diferite paliere.

Deoarece narațiunile depind și de limbajul în care sunt rostite, de câteva secole limbile naturale au devenit, simultan, mediu și sens, generând meta-narațiunile integratoare de tipul statelor naționale. Dacă priviți cu atenție la ce ne (mai) ține împreună veți descoperi o serie de narațiuni despre câte de buni, darnici, ospitalieri, vechi pe aceste locuri… suntem.[1]

Funcționarea statelor este dependentă de narațiunile celor care le conduc.[2] Cei aleși se mențin la putere atâta timp cât majoritatea[3] aderă la narațiunea lor și lucrează la a-i împlini sensul. În momentul în care povestea guvernanților ajunge să pară fără sens pentru majoritatea populației legitimitatea guvernării dispare.[4]

Când vedeți politicieni care desenează autostrăzi (virtuale), indică în grafice evoluții luminoase, vehiculează cifre privind evoluția economiei (care sunt în vizibilă contradicție cu ceea ce constatăm) etc., tocmai asistați la puneri în scenă ale narațiunilor guvernamentale. Nu știu dacă ați observat, dar principala abilitate a politicienilor (în cazul multora singura abilitate) este cea de-a vorbi; adică, de a povesti. Povestesc cu convingere, părând să fie convinși de justețea firului narativ, de faptul că sunt „de partea bună a poveștii”. Și nu știu dacă ați observat, dar noi îi ascultăm, și-i ascultăm…

Narațiunile politice au câteva caracteristici comune cu basmele populare, cea mai importantă fiind dihotomia axiologică: în orice narațiune politică unii sunt buni și alții sunt răi;[5] indivizi, grupuri, popoare. De aceea, inevitabil, guvernanții încearcă să-și apere narațiunea, considerându-i răi pe opozanți.[6]  Dacă opozanții se exprimă prin proteste de stradă atunci recursul la termeni extremi, care să evidențieze fără dubii apartenența protestatarilor la partea rea a poveștii, le pare inevitabil politicienilor. Acesta este motivul pentru care îi auziți rostind etichete de tipul: golani, derbedei, teroriști, mafioți…[7]

Chiar dacă înțelegem care-i treaba cu narațiunea nu ne este de prea mare folos: dorința noastră de povești este cu mult mai mare decât capacitatea noastră de a le deconstrui. Politicienii știu că este suficient să înlocuiască o poveste cu alta pentru ca noi să ne investim, din nou speranța. Cimitirele sunt pline cu oameni care sfârșit crezând în una sau alta dintre narațiuni. Deoarece nu putem trăi fără narațiuni. Inclusiv fără cele despre ceea ce o să se întâmple după ce murim.

Narațiunea guvernamentală

Guvernul a pierdut controlul narațiunii, calitatea sa de singur autor al principalei povești în care ne aflăm? Cred că da, cel puțin într-o măsură semnificativă. Nu este o pierdere iremediabilă. Însă nici una ce se remediază de la sine. De ce s-a întâmplat asta? Pot indica unele cauze:

Lipsește povestea coerentă pe care s-o rostească: Guvernul are mai multe centre narative, fiecare ținând să-și strige propria poveste. Multe dintre poveștile unor miniștri au de-a face mai curând cu interese de clan decât cu cele ale populației.[8] Suplimentar, puterea nu are buni naratori, această deficiență afectând ambele palate.

Rămas captiv în combinația dintre niscaiva idealuri de tinerețe și discursurile neo-liberale pe care le aude în cercurile sale, premierul a încercat să dețină controlul narativ cu o poveste irelevantă pentru nevoile actuale ale oamenilor: opoziția public-privat.[9] Ea trădează mai curând interesele celor din preajma puterii, respectiv distanta față de nevoile reale. Chiar și punerea în scenă a fost dezastruoasă, singurii privați avantajați fiind cei din categoria marilor companii (în special cele internaționale). Pleiada micilor privați, principalele victime ale măsurilor de restricție alături de angajații lor (legali sau informali), a căzut sub raza privirilor aruncate asupra țării de la înălțimea Palatului Victoriei.

Poporul așteaptă o poveste cu final fericit (ieșirea din pandemie), în timp ce premierul anunță o amplificare a rezultatelor negative: restructurări, reformă etc. Cei mobilizați împotriva pandemiei așteptau o formă de reeditare a promisiunii făcută în 1917 de regele Ferdinand țăranilor aflați în luptă (Vă dăm pământ!). În schimb, guvernul îi anunță că le pregătește o nouă lege a salarizării prin care trebuie să le reducă veniturile, lansând totodată un discurs public împotriva lor. Forma de recunoaștere a fost înlocuită de transformarea lor în ținte ale urii populare, în categorii sociale pe seama cărora nemulțumiții pot să-și verse amarul. Protestele din curtea spitalelor au completat în mod firesc această direcție de acțiune.

Ministerul Muncii este condus de o persoană care nu se potrivește cerințelor acestei funcții (mai ales în contextul actual). În loc de narațiunea coerentă privind protecția socială, ministrul furnizează o anti-poveste. Unei suferințe sociale în creștere, determinată de o accentuare a sărăciei, ministrul îi opune o bâlbâială împotriva asistaților sociali. La nevoia de sprijin a micilor afaceri același ministru răspunde cu indicarea salariilor și pensiilor prea mari. În plină criză sanitară deschide o temă care prin definiție generează tensiuni: o nouă lege a salarizării.[10] Într-o perioadă în care nevoia de servicii publice este în creșterea alege să amplifice atacul premierului la adresa acestora. Nimic despre forme de sprijin ale celor aflați în suferința generată de pandemie sau despre soluții la problemele din ce în ce mai complicate.

În mod tradițional narațiunile guvernelor democratice includ povestea dialogului social, văzut ca un dialog continuu cu cetățenii. Negocierile cu partenerii sociali au un rol de detensionare simbolică, înscriindu-se în povestea reprezentării unor categorii sociale.  Pentru a avea această poveste ai nevoie de parteneri de dialog. Delegitimarea partenerilor sociali generează anarhie, conturând riscul altor povești. Prima grijă pe care ar fi trebuit s-o aibă acest Guvern în perioadă de criză este pacea socială, ea fiind condiționată de solidaritatea socială și de înțelegerile cu partenerii sociali.[11] Ce-a reușit să închege cât de cât L. Orban a spart F. Cîțu în câteva luni. Vânătoarea de vrăjitoare declanșată împotriva sindicatelor exprimă absența capacității de înțelegere a socialului și dinamicii acestuia într-o astfel de criză,[12] respectiv a importanței dialogului pentru narațiunea solidarității sociale.

Auto-izolarea

Sindromul izolării în palat este vizibil la Dan Barna. Apelativele utilizate la adresa protestatarilor îi trădează inadecvarea. Termeni care indica o ruptura de netrecut, ce-i face pe guvernanți insensibili la realitate; prin intermediul lor își colorează imaginea de sine, construind chipuri diabolice pentru a critica.

Sentimentul atotcunoașterii le-a accentuat izolarea. Politicienii nu știu ce nu știu si nu știu ce nu mai știu (din ceea ce intră în zona convingerii lor cognitive). Capcana lăudătorilor le accentuează ruptura de realitate.

În politică există o regulă esențială: dacă pierzi controlul narațiunii ai pierdut legitimitatea. Dovada o constituie multiplele izvoare narative ce-și așteaptă locul într-o nouă poveste. La repertoriul legendelor urbane tradiționale, teoriei conspirației etc. se adaugă seria de idiosincrazii uzuale pentru încercarea de a scăpa de povara hazardului: rasism, antisemitism etc.

Eșecul presei „libere” ca mediu al narațiunilor credibile

Presa este prinsă între „prelipcenii” de dreapta și „gâzii” stângii de caviar Hăul care-i desparte de populație fragmentează transmiterea narațiunii puterii sau celor ale opoziției, făcând totodată loc altor canale de comunicare.[13] Ratingul nu înseamnă neapărat calitate: oamenii se uita și pentru a vedea cât de jos poți să cazi, cât de prost te poți dovedi…

Plătită prin intermediul diferitelor campanii de conștientizare, presa a părut că garantează guvernului controlul canalelor de transmitere a poveștilor, privilegiind narațiune guvernamentală. Contrar așteptărilor puterii, controlul mass-media nu este suficient, motivul fiind cel cunoscut de aproape un deceniu: platformele de socializare online au o pondere din ce în ce mai mare. Rezultatul acestor erori îl vedem în stradă.

Tinerii din piață

Protestatarii nu cred că sunt un grup omogen, ci un amestec de interese și tipare. Nucleul este dat de oameni aflați în reală suferință (suplimentară față de cea prin care trecem toți), asupra lor trebuind să se concentreze atenția Guvernului. Chiar dacă unele forme de manifestare lasă de dorit,[14] fondul problemei este real. Lor li se adaugă însă câteva categorii care merită amintite:

  • Tineri care sunt încă în grija părinților, deși pe standardele clasice trebuiau de mult să fie așezați pe propriile picioare. Majoritatea din cauza lipsei de oportunități; câțiva din cauza absenței dorinței de muncă.
  • Persoanele dependente de exercițiile la sală. Ar trebui să medităm la sala de sport ca sursă de semnificație existențială: închiderea sălilor le rupe ceva din sensul existenței personale. De asemenea, să medităm la problema corpului ca simbol al apartenenței la noua poveste a societăți globale.[15]
  • Cei care utilizează protestele ca o soluție pentru a ocoli restricție. Este vorba de oameni care suportă greu izolarea deoarece se plictisesc cu ei înșiși (bănuiesc că după o perioadă ni se întâmplă tuturor).

Există o alternativă

Nu știu. Deocamdată nu pare să se vadă, de acest fapt încercând să profite puterea.

PSD-ul aflat în opoziție se dovedește și el incapabil dea  construi narațiunea alternativă, menită să dea speranță. Prins între deficitul de lideri și loviturile puterii[16], încearcă să aplice o strategie periculoasă (lăsând puterea să-și frângă singură gâtul) deoarece ea face lor altora mai activi.

Activismul AUR nu este de bun augur, el reîncălzind ciorba discursurilor extremiste. Pe fondul crizei aceste narațiuni se vor bucura, din păcate, de un succes în creștere, ele fiind însă situate în afara cadrului democratic.

Ca principiu protestele constituie o formă de trezire a puterii din plăcerea împărțirii funcțiilor și resurselor publice, petrecută în spatele cortinei. Contează însă și care este rezultatul lor final. Poveștile politice trebuie judecate în funcție de rezultatele lor finale, nu raportat la mulțimea aderenților de moment. Prostia nu este întotdeauna minoritară.

————————————————————————————————–

[1] Sau, pentru cei mai critici, cât de … ar trebui să fim, narațiunile lor centrându-se pe viitor; evident, vom fi astfel dacă-i ascultăm pe ei, dacă-i alegem, dacă…

[2] Putem observa asta constatând că la alegeri votăm de fapt povești (nu angajamente sau alte tipuri de asumări).

[3] „O majoritate”, dacă luăm în considerare numărul votanților actualei puteri.

[4] Evident, trebuie să ținem cont că guvernanții privesc în mod diferit povestea pe care ei o rostesc. Ruptura față  de populație este cauzată cel mai adesea de „aplaudacii din primele rânduri”, care rup contactul „scenei politice” cu realitatea, generând aparența unei adeziuni populare. Așa se explică ieșirile inadecvate ale politicienilor împotriva protestatarilor.

[5] Pentru politicieni nu are nici o importanță că această simplificare tinde să genereze rupturi sociale, respectiv că ei trebuie să guverneze în interesul tuturor. Deseori interesul politic surclasează interesul social; mai ales în „tinerele democrații” guvernate după vechi modele.

[6] Sunt sigur că nu vă lăsați amăgiți, majoritatea „contradicțiilor narative” fiind de fapt puneri în scenă. După stingerea reflectoarelor opozanții își dau mâna, fiind conștienți că ei sunt de fapt parte a altei povești, una diferită de cele declamate în fața populației.

[7] Înainte de a se petrece în tribunale, condamnarea se desfășoară în discurs. Pentru a se petrece în tribunale, condamnarea trebuie mai întâi așezată într-o poveste. Dacă majoritatea aderă la acea poveste condamnarea este legitimată. Transpunerea poveștii în acte normative tinde să fie un pas nesemnificativ raportat la importanța discursului de legitimare.

[8] Există mulți miniștri care nu se potrivesc în poveste Este evident efectul „strânsurii” în nominalizarea reprezentanților, singura calitate a multora dintre ei fiind aceea că „sunt de-ai lor”.

[9] Într-o atitudine demnă mai curând de secolul XIX sau, în unele cazuri, secolul XX, Guvernul a încercat să reîncălzească un antagonism ideologic reașezat pe un alt cadru.

[10] Aici fiind vizibil modul de gândire tip PDL, ce a generat două legii ale salarizării (legea nr. 330/2009 și legea nr. 284/2010; care nu au fost de fapt aplicate niciodată) ca soluții de abatere a atenției (și resurselor) în timpul crizei. Povestea bazată pe identificarea unui vinovat (bugetarii) pentru a  distrage atenția de la narațiunea sărăciei nu a funcționat în criza anterioară (sfârșind prin a-l aduce pe L. Dragnea la putere). Probabil este o strategie greșit și în actualul context.

[11] Cunoscând această lecție unele state occidentale aleg să finanțeze existența partenerilor sociali pentru a avea cu cine să negocieze, respectiv să relaxeze tensiunile sociale. Guvernul Cîțu a ales să facă taman invers, amenințând sursele de venit ale partenerilor sociali. În România sindicatele se finanțează privat, respectiv din contribuțiile membrilor. Există o înlesnire pe care sindicatele o au, respectiv obligarea prin lege a angajatorului să rețină „pe statul de plată” cotizația de sindicat de la membri (în baza acordului acestora) și să o verse către sindicate. Sindicatele nu au un statut excepțional din această perspectivă, de același serviciu beneficiind organismele profesionale, CAR-urile, executorii judecătorești și chiar statul: contribuțiile sociale și impozitul pe venit sunt obținute de stat prin intermediul angajatorului, acesta fiind obligat să le rețină și să le plătească statului (prin comparație cu unele state occidentale în care toate aceste obligații sunt executate direct de cetățean către stat). Cu alte cuvinte, dacă actualul guvern alege să înlesnească activitatea angajatorului prin a nu-l mai obliga să efectueze astfel de rețineri atunci ar trebui s-o facă raportat la toate reținerile, inclusiv la cele care-i profită.

Singura formă de sprijin este acordată de stat membrilor de sindicat prin asimilarea cotizației sindicale cu alte contribuții – nu este luată în considerare la plata impozitului pe venit. (Acesteia i se adaugă o formă de sprijin financiar pentru liderii de sindicat care fac parte din unele comisii și consilii la unele dintre instituțiile statului).  Cu toate că nu beneficiază de finanțare publică, asemenea partidelor politice, sindicatele sunt obligate să efectueze servicii de interes public (să reprezinte toți salariații, neputând să-și reprezinte doar membrii de sindicat, la negocierea contractelor și în comisiile de dialog social) și ajung să fie asimilate unor instituții bugetare în privința obligațiilor.

[12] Există trei categorii preferate pentru această vânătoare de vrăjitoare, PSD, bugetarii și sindicatele, strategia actualului guvern vizând așezarea lor împreună, considerarea lor ca fiind parte din aceeași poveste. Însă, percepția unei părți a publicului este diferită de marketingul politic, sindicatele fiind prea puțin asociate politicienilor. Un pic de cultură politică ar arăta că în comparație cu ce se întâmplă în majoritatea statelor occidentale, sindicatele din România se situează la o distanță medie de politic, întâlnirile fiind mai curând ocazionale: un număr de lideri sindicali ajunși parlamentari de stânga, câțiva ajunși miniștri  (dar și unul – V. Ciorbea – ajuns premier de dreapta), câte un protocol de colaborarea semnat de PSD cu o confederație sindicală (una din cinci existente).  Chiar dacă nici sindicatele nu se bucură de o mare încredere, reacțiile sunt altele decât cele așteptate atunci când guvernul încearcă să le desființeze, luând astfel ultima speranță de sprijin social.

Continuarea narațiunii „anti-PSD” constituie o eroare: „slana politică” furnizată de atacul la adresa PSD a fost înghițită deja de Președintele Iohanis. Încercările de a lovi continuu în acesta sperietoare vor sfârși prin a o vor învia și apoi îngrășa. Eronată este și așezarea actuală a puterii: distribuția ei reală este disfuncțională. Politicienii români au uitat lecția deceniului anterior: un guvern condus de la Cotroceni este garanția eșecului. Motivul ține de Constituție, de construcția instituțiilor, de pârghiile puterii în interiorul partidelor politice.

[13] Este relevant faptul că cei de la DIGI 24 au luat, față de actualii protestatari, locul pe care-l ocupau cei de la Antene față de protestatarii din 2017.

[14] Protestul în curtea spitalelor/împotriva medicilor și riscurile epidemiologice sunt bune exemple. Problema legalității protestelor ar trebui echilibrată de riscul ca Guvernul să utilizeze măsurile de restricție pentru a bloca opoziția străzii. Cred că trebuie să ne raportăm critic la ambele părți.

[15] Activitățile în sală au un cert risc epidemiologic. O dovadă anecdotică: personal cunosc două cazuri care au probabilitate mare să fi contactat virusul de la sala de sport. În același timp însă (cumva spre rușinea mea) sunt de partea celor care consideră ca fiind o eroare obligativitatea purtării măștii în aer liber (excepție făcând spațiile aglomerate, identificabile prin structura lor).

[16] Care a uitat lecția anului 2000: un Președinte PSD ajunge să fie de dorit unuia provenit de la un partid extremist. Este ușor de prevăzut că în acest ritm în 2024 vom ajunge iarăși să avem în turul 2 al alegerilor pentru președinte „un nou Vadim”. Prin continuarea atacurilor la PSD președintele Iohanis lucrează cu spor la un astfel de rezultat. Orbită de anti-PSD-ism, puterea a uitat să se întrebe cine riscăm să înlocuiască PSD.

You may also like...

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *