Intenționalitatea derivată la români

În această perioadă sunt cucerit de conceptul intenționalitate derivată,[1] el dând seama de un mod al prezenței altor persoane în jurul nostru în momentele în care ele sunt de fapt absente fizic. Aparent nimic anormal, intuind, fiecare dintre, noi o gamă întreagă de posibilități: „prezența” persoanei iubite, aflată departe de noi, în dragoste; forma în care trăim prezența celor dispăruți prin intermediul amintirilor; modul în care ne însoțește un maestru prin intermediul a ceea ce a sădit în noi etc. Toate acestea sunt forme aparte de prezență-absentă, de „existență la distanță” a unor persoane semnificative pentru noi.

Intenționalitatea derivată vizează însă o altfel de prezență, una în care celălalt și-a lăsat urmele prin intermediul unor obiecte, fapte, evenimente cu încărcătură simbolică. Regăsim intenționalitatea derivată în lucrurile către care ne orientăm, pe care le utilizăm, le dorim, le prețuim etc.; o regăsim, așadar, în special prezența ustensilei, a uneltei ce ni se oferă în variatele ei chipuri.

Intenționalitatea derivată este supusă diferitelor influențe, căpătând modulații specifice în funcție de o serie de variabile, naționalitatea (cu mentalitatea ei specifică) fiind una dintre ele. Putem așadar vorbi cu temei despre intenționalitatea derivată românească, specificitatea ei devenind vizibilă în lucrul românesc, în rostirea românească a ființei,[2] în comportamentul românilor, în graiul românesc etc. Voi încerca să ilustrez chipul românesc al intenționalității derivate prin câteva exemple:

–          Automatul de plată a tichetelor de parcare din aeroportul Otopeni: mențiunea afișată pe el „Acest aparat nu dă rest!” dă seama de lipa grijii unor români față de conaționali, de o formă de indiferență raportat la normalitate, de toate golurile existente în rostirea lui „Noi!” de către români.

–          Avioanele companiei (naționale) Tarom: înghesuiala scaunelor, obiectele contondente de care ești înconjurat, lipsa preocupărilor față de ergonomie etc. toate evidențiază (prin contrast cu ceea ce întâlnești în „avioanele altor națiuni”) modul în care câțiva români înțeleg să-și trateze pasagerii (majoritatea români).[3]

La o privire de ansamblu, totul părea să se înscrie într-o formă de normalitate a unor astfel de momente. Însă intenționalitatea derivată specifică făcea să simți că ai ajuns într-un spațiu românesc.[4]

Figurile neprofesionale ale majorității funcționarilor și lucrătorilor români, marcate parcă de un amestec de lehamite, scârbă, indiferență și superioritate pe care-l generează întâlnirea cu tine, te îndeamnă să-ți regăsești locul în fața birocrației, adică a puterii pe care au asupra ta în spațiul românesc toți cei care au o funcție. Nu de alta, dar există riscul să-ți fi uitat acest loc datorită întâlnirii cu chipurile occidentale. Diferența este semnificativă: funcționarii români tind să aibă (facă) figuri, în timp ce funcționarii occidentali sunt mai aproape de chip.[5]

Dacă raportul nostru cu uneltele dă seama de o dimensiune ontologică esențială a omului, așa cum sugerează Heidegger (referindu-se la modul de-a fi al occidentalului), atunci trebuie să recunosc că C. Noica a avut dreptate: există o dimensiune românească a ființei. Însă aceasta nu este vizibilă atât în rostirea românească, cât în raporturile marcate de relativitate pe care le avem cu lucrurile și cu semenii. Există, așadar, o intenționalitate derivată specifică românilor, întâlnirile cu ea fiind marcate de o prezență deformată a uneltele, respectiv a oamenilor ce stau în spatele lor.



[1] Conceptul îi aparține lui John Searle, acesta dezvoltându-l în cadrul eforturilor de a elabora o teorie coerentă despre minte și conștiință. Atracția pe care o exercită asupra mea acest concept este determinată la rândul ei de rolul pe care-l are intenționalitatea în discursurile cu sens din filosofia minți, desfășurate în cadrul singurului context firesc la momentul actual: teoria evoluționistă. Altfel spus, consider că intenționalitatea reprezintă conceptul esențial pentru orice încercare de a înțelege apariția și evoluția inteligenței.

[2] Ideea se situează cumva în continuitatea încercărilor lui Constantin Noica de a descifra un viziune ontologică specifică românilor, desfășurate în orizontul modului heideggerian de a vorbi despre ființă.

[3] Am început aceste rânduri într-un avion al companiei Tarom, pe ruta Viena-București. M-a izbit românitatea încă de la intrarea în aeroportul austriac: era singura companie de la care nu puteai lua biletele de îmbarcare de la automate. La ghișeul de chek-in am zărit mai întâi figura unui domn/tovarăș la cca. 55 de ani, ce dirija două funcționare care se ocupau de preluarea bagajelor și emiterea biletelor, vorbindu-i uneia în românește și celei de-a doua într-o limbă ce suna vag a engleză. L-am observat din nou la îmbarcare „discutând” în aceeași engleză portuară cu un cetățean austriac ce provenea de undeva din Africa; spre rușinea mea (recunosc că nu stăpânesc limba engleză, însă am senzația că mă descurc mai bine ca el; cel puțin dialogul într-o limbă străină nu constituie una din condițiile esențiale pentru a-mi rezolva problemele profesionale), adică spre rușinea noastră, a românilor, afro-europeanul vorbea o engleză corectă, încercând în același timp să deslușească mai curând semnele decât cuvintele românului, ultimele înșiruite fără o legătură vizibilă între ele. Cert este însă că „administratorul îmbarcărilor Tarom” avea niscaiva capacități organizatorice, necesare pentru a organiza o îmbarcare ce nu semăna cu nimic întâlnit la companiile serioase: îndruma pasagerii la un birou de informații pentru a-și procura biletele deoarece erau niscaiva probleme cu câteva dintre ele (multicele; toate cumpărate online), dirija zgomotos funcționarii încercând să înlocuiască procedurile lipsă; patrona cumva întregul proces, transformându-l astfel într-un eveniment (Imediat după îmbarcare doi tineri stewarzi comentau despre personajul în cauză: „Ăsta e securist din ală bătrân! Știe tot ce se întâmplă și ce trebuie făcut! M-a ajutat și pe mine când am apelat la el!”). În avion stewarzii discutau cu voce tare între ei în timp ce strângeau resturile menajere ale pasagerilor, cu o undă vădită de nepăsare față de aceștia din urmă.

Pasagerii români erau cert cu mult peste nivelul de civilizație pe care-l manifesta compania românească. E drept, majoritatea era formată din români care lucrau în Occident, civilizația făcând deja parte din modul lor de-a fi.

[4] În acest context de românisme, mi-a atras atenția profesionalismul singurei stewardese din avion: reușea să zâmbească aproape convingător, comportamentul ei completând în mod fericit tabloul amabilității. Pesemne că femeile tind să fie contaminate mai ușor de civilizație.

[5] Funcționarii occidentali reușesc mult mai bine să disimuleze frecventul rictus pe care tinde să li-l genereze întâlnirea unor români, în timp ce pe (în) figurile birocraților români este manifest disprețul față de conaționali.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site