Caută
Avatarurile unei existențe

Jurnal 2

 

        În măsura în care femeia supune bărbatul la imprevizibil ea este natură. Este forma, cvasi-cotidiană, în care rațiunea e forțată să se adapteze la stihialul naturii. Poate de aici și goana bărbatului după tot mai multă civilizație, după gadgeturi cât mai diverse, cu speranța deșartă că va acoperi toate solicitările posibile izvorâte din acest capriciu  care este femeia. Numai că bogăția mijloacelor tehnice izvorâtă din sistemul tot mai perfecționat al inovației și producției contemporane este contrabalansată eficient de un simbol al feminității: moda. Cu cât mai intensă este producția de bunuri cu atât mai rapide sunt schimbările induse de modă. Astfel că femeia salvează lumea de la încremenirea într-un stadiu final, care ar echivala cu sfârșitul istoriei.

    Căsătoria ne ajută să suportăm mai ușor decepțiile create de politicieni, furnizându-ne termeni de comparație și obișnuințe. După ce te-ai păcălit asupra alesei sau alesului inimii tale faptul că ți se întâmplă și cu politicienii nu mai pare ceva dramatic. Acesta ar putea fi motivul pentru care familia este considerată celula societății moderne.

Scris de
Viorel Rotilă
Dă-i un răspuns lui Simona C. Anulează răspuns

9 comentarii
  • Citind, am zambit amar…Se poate sa fi inteles gresit?
    Pari a atribui femeii atata „greutate” incat are capacitatea de a supune ratiunea (Femeia-natura) si de a determina barbatul sa evolueze- fie si in spatiul civilizatiei, al gadget-urilor (Femeia-capriciu). Usor voalat, arunci asupra femeii „pacatul” societatii de consum desi insisti a-i da laurii salvarii societatii de la incremenire. In schimb, analogia femeii alese /iubite cu politicienii de azi m-a amuzat…. Societatea contemporana are nevoie si de politicieni si de neveste deci solutia ramane ALEGEREA. Fara biasuri!

    • Prima parte a răspunsului ține de o clarificare a statului textului. Este unul deschis interpretării, dorindu-se cu o importantă componentă estetică (că nu reușesc ține de o altă problemă) care să atragă și să bucure.
      Motiv pentru care nu trebuie citit ca judecăți de valoare, ci doar ca idei.

      Textul nu e neapărat despre „greutatea” sau „imponderabilitatea” femeii, ci mai curând despre rolul ei în lubrifierea mecanismelor sociale.
      Asum public o distanță față de feminism și toate mișcările adiacente acestuie, deoarece sunt deranjat de orice împărțire a societății în clase.
      Or, feminismul se înscrie pe linia unei gândiri marixiste, împărțind societatea în bărbați asupritori și femeile sclave, care-și așteaptă dezrobirea.
      Direcția alta trebuie să fie și asta este orientara căutărilor mele.
      Femeia este indiscutabil vehicolul societății de consum. Spun asta nu într-un univers de discurs axiologic, ci din perspectiva dorinței de-a înțelege socialul (e prea riscant să vorbesc de ontologie socială).

  • Eu una nu am înţeles niciodată cum trebuie abordat, din partea cititorului, un text din genul jurnalului. Ori treci peste partea de acurateţe a viziunii, şi iei orice scădere a perspectivei propuse, inclusiv contradicţiile (de fapt, mai ales contradicţiile), cu titlul că, uite, la urma urmei, e frumos, e bine, e adevărat şi, mai ales, e sănătos pentru mentalul autorului să întreţină astfel de contradicţii (şi anume, să le întreţină cu asupra de măsură la nivel de trăit, nu la nivel de afirmare textuală), ori treci direct la fondul de idei şi poţi să te comporţi oricum cu textul (critic, în special), dar atunci, practic, eşti orb din start tocmai la indicaţia pe care ţi-o dă titlul textului, propus, iată, ca jurnal.
    Cu alte cuvinte, ce vreau să spun e că, în calitate de cititor al unei pagini de jurnal, nu ştii ce trebuie să iei în colimator: omul care scrie (deci orice critică e, by design, inutilă), ori textul (dar atunci omiţi caracterul de jurnal).
    În fine, toată afacerea asta literară a jurnalului publicat îmi evocă o comparaţie: e ca şi cum ai alerga nud pe stradă, vrând să atragi atenţia lumii nu prin nuditatea ta, ci, eventual, să spunem, printr-un text tatuat pe piele prin care alegătorul vrea să dezvăluie lumii adevărurile fundamentale ale existenţei… Dar cum pot eu, care te văd, să cred că x+y=z, şi să pretind că am ajuns la această convingere din purul argument prezentat pe tatuaj, sau că nu sunt de acord cu ecuaţia, dacă, de fapt, mai întâi de toate, trebuie să trec peste propria mea derută că am lecturat acest text pe un corp nud?

    • Abordarea este o deschidere în fața preferinței proprii. Altfel spus, fiecare vedem în el ceea ce ne definește.
      Este asemenea obiectului estetic: construit (sau nu) de către spectator într-o modalitate specifică.

      Pentru mine este bucuria libertății: pot să scriu fără a mă înghesui într-un sistem, într-o viziune unitară ce nu-mi aparține.
      Rămân marcat de existențialism în astfel de rânduri: este vorba de o existență ce se face continuu. Definirea este modalitatea slabă de raportare la existență; motiv pentru care nu suportă încadrări (decât ca forme de afirmare ale criticilor).

      În condițiile în care este vorba de prezentarea unei existențe în gândire, asum paradoxurile, sugerând că fac parte din modul nostru de-a fi.

      În colimatorul cititiroului trebuie să fie tot timpul ideile.
      Prezența autorului este una secundară. (Nu înseamnă însă că nu merită criticat)

      G. Liiceanu, după ce a început să scrie în acest mod (încă nu-i reușește libertatea totală, dar asta e o chestiune de gust), a făcut o prezentare interesantă: ceea ce dezvăluie jurnalul este subiectivitatea cu aspirații de universalitate. Altfel spus, jurnaulul țintește intersubiectivitatea.

      Pe varianta de jurnal aleasă (sau care m-a ales, ca să mă exprim pretențios), respectiv jurnalul de idei, prezența nudității este limitată sau invers proproționată: a autorului mai puțin, a lumii mai mult.
      Cum ideile (poate pretențios numite așa) din jurnal pot fi adunate tematic, cu puțin efort dând naștere la eseuri specifice (chiar dacă păstrează în ele senzația de fragment), cred că genul se deplasează mai curând în direcția eseului filosofic decât a jurnalului literar.
      I-aș fi spus „fragment”, dar era prea curajoasă încercarea de a defini aceste randuri drept fragmente filosofice (partea cu filosoficul mă sperie un pic, deoarece pare a fi o pălărie prea mare pentru mine).

  • Prin urmare, se legitimează următoarele întrebări (anume, se legitimează, evident, din subiectivitatea mea care aspiră la universalitate): cum se face că moda este un simbol al feminităţii (moda fiind, cel puţin parţial, o expresie a artificialităţii) şi cum se face că, totuşi, femeia întruchipează acest „stihial al naturii” la care, iată, apolinicul şi raţionalul de bărbat trebuie să se adapteze? Deci, printr-un fel de tranzitivitate, moda (artificialul) ar fi un simbol al „stihialului naturii”? Unde greşesc cu întrebarea?

    • Subiectivitatea care aspiră la universalitate trebuia să fie a autorului de jurnal (de idei). Devine a cititorului în măsura în care acesta se regăsește în ideile vehiculate (ratarea fiind de fapt a autorului, nu a cititorului).

      Nu știu cum se face că femeia e diferită de bărbat și bărbatul diferit de femeie (riscând un loc comun, aș spune că sunt complementari). Eu încerc să redau ceea ce am senzația că ar fi o constatare.

      La ideea că moda este un domeniu de manifestare al feminității (dacă există așa ceva; adică în măsura în care acest concept are acoperire) ajung ca o constatare personală pe care încerc s-o generalizez. Ca orice demers de acest gen (adică pseudo-empiric), un astfel postulat riscă generalizarea pripită. Însă tocmai aici intervine posibilitatea subeictivității universale: în măsura în care cititorii (poate nu mai mulți de 2-3) se recunosc sau recunosc o astfel de constatare.

      Accidental sau nu, raționalitatea bărbatului (să spunem contrapusă competenței afective feminine) nu este o laudă, ci o prezentare a ceea ce risc să cred că este o realitate, situată (ca intenție) în afara oricărei interpretări axiologice (dar pasibilă de o astfel de alunecare). Suplimentar, este vorba tot timpul de nunanțe, nu de diferențe radicale. Ca să mă exprim în tipul de discurs în care încerci să muți discuția, am cunoscut suficient de mulți bărbați iraționali (la limită toți bărbații cunosc cel puțin unele momente iraționale; un exemplu faptul-de-a-fi-îndrăgostit; sau de-a crede că este așa, care e regula în domeniu) și femei hiper-raționale pentru a nu risca o clasificare radicală. Ceea ce nu mă împiedică însă să mă bucur de frumusețea acestor nuanțe.

      Judecata pe care tinzi s-o faci acestor idei le trage într-o dispută care nu le este proprie, respectiv lupta feminismul cu lumea bărbaților misogini prin definiție, aplicând asupra lor exact tipul de discurs de care este acuzat „imperialismul masculin” (bazat pe primatul rațiunii).

      Tind să cred că rațiunea este deficitar definită, orice dispută axiologică dusă pe acest teren cunoscând dificultăți insurmontabile.

      Varietatea (nu artificialul) este o formă de manifestare (și nu un simbol) a stihialului naturii. Cu o pretenție (insuficient probată) de științificitate argumentez prin trimitere la teoria evoluționistă, vâzând afectivitatea drept canalul predilect prin care „străinul din noi” (natura) se manifestă. Or, dacă unii din noi suntem mai orientați către această dimensiune a umanului decât alții argumentul s-ar putea susține.

  • Nici nu mă gândesc să neg vreo secundă că femeia e diferită de bărbat şi bărbatul de femeie. Iarăşi, sunt cu totul de acord că imperiul acestor diferenţe este atât de vast (şi, probabil, fascinant de studiat), încât, cert, ţi-ar lua o viaţă întreagă să le cercetezi şi, eventual, să le experimentezi, fascinându-te totodată de ceea ce descoperi.
    Aprob (intuitiv, nu neapărat cu argumente) că varietatea e o formă de manifestare a stihialului naturii. Aprob, de asemenea, că moda este prin definiţie o proliferare şi o reinventare continuă a varietăţii. Aici, să fie, oare, liantul din ecuaţia natură=femeie=modă? (deşi natura e pură spontaneitate, cel puţin în aparenţă, iar moda e pur artificiu, cu rezerva că, dacă e să o abordăm în latura ei de artă, aici mai ezităm un pic)
    Însă, revenind la paragraful unu din ultimul dvs. reply, asta ar însemna că cititorul nu are o subiectivitate care aspiră la universalitate (în măsura în care există o comunitate a cititorilor care împărtăşesc aceeaşi viziune asupra textului, măcar în linii mari, deci, o cvasi-intersubiectivitate a lectorilor?)
    Însă, no, ce să spun… dacă ar exista genuri pure, şi presupunând că femeia pură ar fi expresia purei varietăţi, nici nu mă mir că bărbaţii nu se plictisesc. Dar, dacă la purul pol opus se află bărbatul pur, atunci cum? El ar trebui să fie pură… monotonie? Da, deodată îmi place textul :D.

    • Așa cum am precizat în text (citând aproximativ din Liiceanu) în jurnal este vorba de subiectivitatea autorului care aspiră la universalitate; este însă o potențialitate, care se va împlini sau nu, în funcție de un anume ceva al autorului (să-i spunem gradul de adecvare la umanitate; sau participarea la umanitate). Ceea ce nu înseamnă că neg aspirația cititorului. În măsura în care se apleacă asupra unei cărți de gen este deja în căutare. Însă sunt gesturi diferite, care se confirmă sau nu reciproc.
      Tipul pur de bărbat (evident că este doar o abstracție) este unul orientat către proiecte, care-și stabilizează anumite domenii ale existenței (înclinația către tabieturi și uniformitate) pentru a se putea ocupa de ceea ce consideră important. În domeniile care constituie preocuparea cotidiană a femeii pure este monoton. Doar în zona proiectelor dă dovadă de ceva imaginiație. Numai că rar îl ține mult; dovadă crâșmele pline.

  • Şi, iată, că la sfârşit mă întorc la începutul textului („femeia supune bărbatul la imprevizibil „). Zic, bărbatul se supune singur la această stihie şi expresie a imprevizibilului pentru că altfel s-ar urca, precum un Spiderman încremenit în propria lui facticitate, pe pereţii propriei sale existenţe. În alte vorbe, s-ar cam plictisi.

Viorel Rotilă

În căutarea identității