Caută
Avatarurile unei existențe
O suferință a sindicalismului românesc: absența intelectualilor

O suferință a sindicalismului românesc: absența intelectualilor

 

Lipsa aderenței intelectualilor la sindicalism constituie una din marile deficiențe ale mișcării sindicale, generată, în mod simultan, de cultura organizațională specifică acestor organizații și de mentalitatea intelectualilor. Niciuna din marile confederații sindicale nu a reușit să se apropie în mod semnificativ de mediul universitar pentru a profita de potențialul și momentele de efervescență de la acest nivel.[1] Este o lipsă pe care sindicatele nici măcar nu o resimt ca atare. Indiferența față de exponenți culturali ai stângii (nu-mi amintesc de vreo întâlnire a liderilor sindicali cu cei de la CriticAtac, spre exemplu) face parte din același cadru.

Absența intelectualilor are ca principal efect lipsa unei ideologii specifice sau imposibilitatea cuplării sindicalismului la una din ideologiile care se bucură de aderenți. Construcția și vehicularea unei axiologii specifice, poziționarea ei în raport cu alte sisteme axiologice, ține de un travaliu intelectual de lungă durată.

Existența unor intelectuali care au calitatea de membri de sindicat nu rezolvă problema. În discuție este absența sindicalismului ca temă de dezbatere intelectuală și de creație culturală, singurele care l-ar pune în atenție, care ar determina o atitudine critică și ar aduce soluții (inclusiv ideologice) de rezolvare a problemelor.

Trebuie să admitem faptul că opoziția sau indiferența intelectualilor față de sindicalism își are izvorul în aversiunea dezvoltată ca reacție la anii în care au trebuit (mulți dintre vechii intelectuali) să-și manifeste public sprijinul pentru „clasa muncitoare”. Astfel că, în multe cazuri, respingerea sindicalismului este cumva și o negare de sine a intelectualului, o renunțare la propriul trecut, o formă de purificare necesară față de gesturile trecute. Ceea ce înseamnă că ea va persista la nivelul majorității intelectualilor atâta timp cât judecata perioadei comuniste va fi totalmente negativă, cât timp acesta va fi percepută ca un „dark age” al românilor.[2] Politizarea excesivă a trecutului, de data aceasta întreprinsă de dreapta,[3] accentuează distanța.

Evident, în discuție este și alunecarea – oarecum forțată – majorității intelectualilor pe poziții de dreapta,[4] rezultat al reacției critice față de comunism (în marea majoritate a cazurilor este vorba de o critică desfășurată post-comunism). Astfel că sindicalismul românesc suferă indiscutabil și efectele discreditării pe care comunismul a adus-o organizațiilor obștești de acest tip. La asta se adaugă producerea unui tip uman specific (activistul sindical aflat în slujba Partidului) preluat (într-o formă reeșapată) în cadrul mișcării sindicale post-revoluționare.[5].

Mutarea spre dreapta a unui procent însemnat din populație a accentuat distanța față de sindicate, în condițiile în care sindicalismul este considerat (poate în mod forțat în unele cazuri) ca fiind de stânga. Chiar și organizațiile sindicale au suferit transplantul forțat al unor valori de dreapta: asumarea ca valori a unor principii de puritate etică la nivelul organizațiilor fără a ține cont de realitățile specifice acelor vremuri, menționare unor principii de dreapta (ex. creștin-democrate) încă nearmonizate într-o viziune sindicală integratoare etc.

În același timp însă putem vorbi și de o îndepărtare a sindicalismului post-revoluționar de intelectuali; mineriadele – percepute ca acțiuni sindicale – au partea lor de vină în acest sens. Faptul că ele își au locul lor în imaginarul sindical  contribuie la menținerea unei culturi organizaționale ce nu încurajează aderența intelectualilor. Mineriadele constituie pentru intelectuali un exemplu (e drept, exemplul extrem) al modului în care sindicatele pot aduce un grad de barbarie în societate. Cum intelectualii noștri sunt dominați de orientările soft, hiper-raționale, este aproape firească reacția de respingere.[6]

Sindicalismul nu constituie o temă de preocupare culturală. Ca și cum acest domeniu ar fi absent din societate. Altfel spus, sindicalismul a fost până acum sterp din punct de vedere cultural.[7] Această cădere într-o zonă de umbră culturală ar putea fi plină de semnificații, dând seama fie de simbolul unui refuz social fie de ratarea acestei componente sociale. Nu am nostalgia realismului socialist, a orientării forțate a culturii înspre reflectarea problemelor clasei muncitoare.[8] Însă nu pot să nu constat că abordările culturale ale problemelor sociale ocolesc sindicalismul.[9] Tocmai refuzul unor astfel de teme contribuie la menținerea mișcării sindicale într-un orizont cultural specific perioadei comuniste, la continuarea unei sărăcii a simbolurilor pe care aceasta le accesează și le vehiculează, la întreținerea unor forme de „barbarie culturală”. Altfel spus, sărăcia culturală[10] în care este menținut sindicalismul îl face indezirabil într-o oarecare măsură pentru categorii întregi de lucrători, îl izolează cumva de restul societății, ca și cum societatea, prin intermediul intelectualilor și oamenilor de cultură,[11] ar face un gest de aseptizare, refuzând să recunoască de fapt o parte a ei. În felul acesta putem ajunge la concluzia (discret forțată) că intelectualii sunt dominați de o „ideologie de dreapta”, ce refuză recunoașterea sau legitimitatea oricăror forme colective sau comunitare care își au originea în viziuni ale stângii.

Este evident faptul că sindicalismul românesc nu are forme specifice de manifestare nici măcar în cultura pop, de care ar fi, în principiu, destul de apropiată. Dacă în ceea ce privește „formele culturale elitiste” (nu intru acum în dezbaterea privitoare la cele două forme de cultură) acestea sunt mai greu de accesat (fiind necesar ca oamenii de cultură să preia simboluri din lumea sindicală), „cultura pop” (aici opusă în mod intenționat culturii elitiste) ar trebui să fie permeabilă la mesajele și formele de expresie sindicale.[12] Or, este evidentă o ruptură radicală a sindicalismului de majoritatea formelor de expresie culturală a mentalității colective. Ca și cum toată activitatea sindicatelor s-ar fi desfășurat într-o enclavă socială, ruptă de orice legătură cu mentalul colectiv.

Câteva întrebări s-ar impune în acest caz: Este această ruptură una intenționată? Dacă da, cine îi sunt autorii? Sau ea dă seama de fapt de absența unei forme comunitare de organizare în cazul sindicatelor, de lipsa unei închegări sociale suficient de eficientă pentru a avea un răsunet în plan cultural? Toate aceste întrebări, și multe altele, pot determina o reorientare a cercetării în diverse direcții explicative, ele dând seama de ipotezele asumate. Însă o mare parte din ipoteze riscă o coloratură ideologică, tinzând mai curând să evidențieze o interpretare dorită decât să pună în scenă o explicație. Mai trist este că sindicalismul românesc nu a reușit să producă (sau să re-producă) o ideologie proprie, care să-i susțină și să-i armonizeze viziunile, care ar fi generat totodată propriul cadrul metodologic de interpretare a situației în care se află și de lansare a soluțiilor potrivite. Motiv pentru care el este asociat automat cu ideologia marxistă, care reprezintă (cel puțin deocamdată) un fruct otrăvit pentru intelectualii și oamenii de cultură din România, aceștia nefiind încă vindecați de traumele provocate de comunism.

Sigură că o parte din vină pentru această izolare aparține societății românești, care lasă pe dinafară o importantă dimensiune a sa.[13] Însă dacă vorbim în termeni de vină, ea aparține în cea mai mare măsură liderilor de sindicat din ultimii 22 de ani, care au ratat această dimensiune extrem de importantă a unei organizații, ce asigură accesul la un grad de demnitate socială a activității sindicale. Altfel spus, liderii sindicali (forțez o omogenizare a lor) s-au lăsat ademeniți de „ideologia economiei de piață”, și-au lăsat proprii membri prinși în viziunea individualistă specifică neoliberalismului, ratând necesitatea unei ideologii proprii și importanța situării sindicalismului în orizonturile culturale, ambele obligatorii pentru întreținerea apetitului comunitar. Absența preocupărilor ideologice, incapacitatea de a aduce aproape intelectuali care să promoveze noi viziuni, a aruncat membrii actuali sau potențiali fie în brațele viziunilor religioase fie în cele ale ideologiei societății de consum (deseori o combinație între cele două), îndepărtându-i de formele de coagulare socială specifice sindicalismului.[14]

Cum majoritatea liderilor de sindicat sunt aceeași în ultimii 22 de ani (cel puțin la vârf)[15] s-ar putea ca această lipsă a sindicalismului să derive în bună măsură dintr-o mentalitate ce le este caracteristică. Pentru asta ar fi necesară o analiză tipologică, pentru a identifica trăsăturile de caracter ce au contribuit la această situație.[16]

La nivelul activităților de socializare și culturale, în relațiile cu membrii lor sindicatele nu au depășit manifestările de tip comunist: câteva petreceri în comun (mare parte mai curând la nivel de lideri), câteva scheme de ajutor social, rambursarea unor bani din cotizații cu ocazia unor sărbători (faptul că sunt sărbători religioase le-ar situa în vecinătatea unor gesturi culturale). Nici măcar în cadrul agapelor liderilor de sindicat nu putem vorbi de momente care să vehiculeze o cultură proprie, curentele mai pătimașe tinzând să adere mai curând la teme naționaliste decât să fie preocupate de producerea și vehicularea unor teme proprii.

Mișcarea sindicală este la rândul ei împărțită în câteva orientări cu oarecare diferențe între ele.[17] Percepția socială nu sesizează însă foarte multe deosebiri. De vină este și faptul că nu s-a mizat pe o cultură a diferenței (eficiente), sindicalismul tinzând continuă către o formă de centralizare.[18]

Politicul a confiscat în mod nefast câteva din temele simbolice ale sindicalismului; partidele auto-denumite socialiste au rechiziționat mare parte din temele de lucru ale sindicatelor,[19] diluându-le conținutul, ducându-le uneori în derizoriu.

Gesturile culturale valorează în imaginea sindicatelor infinit mai puțin decât o formă de protest sau o apariție publică pe teme revendicative, ratându-se astfel contribuțiile la o poziționare avantajoasă a sindicalismului în mentalul colectiv. Lipsește până și preocuparea ideologică privind identificarea unor rădăcini culturale, preocuparea pentru promovarea unei tradiții în domeniu; deficitul de reflecții intra-organizaționale pe teme specifice este și el in cauză. Situația conduce la o lipsă de identitate a sindicalismului românesc.

Motive pentru care sindicalismul trăiește un acut deficit al formelor simbolice sindicale, determinat în special de propria indiferență în ceea ce privește investițiile în această direcție. Absența intelectualilor sau, mai corect spus, faptul că sindicalismul nu constituie o temă de preocupare intelectuală, generează și perpetuează această suferințe.

Demnă de remarcat este și absența unor simboluri de impact specifice domeniului. Actele de eroism individual sau colectiv se reduc la cele desfășurate în timpul mineriadelor (și ele discutabile); Miron Cozma este, în acest sens, un erou ratat, incapabil să polarizeze un ridicat înalt de simpatie și să constituie o sursă de legitimitate. Lipsa din culturală a eroismelor sindicale privează sindicalismul de un grad de legitimitate socială. Gesturile eroice nu lipsesc, mai ales la nivel individual. Ele însă nu sunt preluate în orizontul cultural deoarece nu intră în sfera de preocupări a oamenilor de cultură.

Pe acest fond, sindicalismul, ca formă de preocupare intelectuală, tinde să-l declasifice intelectual pe cel care îndrăznește astfel de gesturi, cel puțin în fața mainstrem-ului. Pentru intelectuali sindicalismul pare mai curând o treabă rușinoasă, de care este de preferat să se țină departe. Cine este de vină? În opinia mea ambele tabere:

–          Sindicalismul, deoarece nu a fost nici măcar preocupat de necesitatea unei dimensiuni intelectuale a acestui tip de activitate (și pentru multe alte motive expuse deja).

–          Intelectualii, deoarece spaima de comunism și de formele primare de manifestare ale sindicalismului le-au inhibat până și atenția (obiectivă) față de acest fenomen social.

Ia naștere astfel un cerc vicios: scăderea demnității activității sindicale[20] conduce la selecția unor reprezentați cu un nivel tot mai scăzut, ceea ce acționează în sens negativ asupra demnității acestei activități… și așa mai departe. Astfel că o preocupare față de soarta altora, față de social în general, care prin sine ar trebui să constituie o valoare, cum este sindicalismul, se vede din ce în ce mai ignorată.

Sindicalismul ar putea fi cel puțin purtătorul simbolurilor de tip Robin Hood (ca să cuplăm la mondializarea unor simboluri pe model holywoodian) sau a temelor haiducești (chiar dacă riscăm să fim mult prea aproape de filmografia lui Sergiu Nicolaescu). Cum spuneam în altă parte, redistribuția bogățiilor își va păstra continuu gradul ei de atracție și difuziune în rândul maselor. Or, redistribuția este prin excelență una din temele perene ale sindicalismului. Însă ea devine eficientă în momentul în care este asociată în repertoriul cultural cu sindicalismul, dobândind forme specifice de expresie în literatură, filme (indiscutabil mediul cu cel mai ridicat grad de expresivitatea și adresabilitate), muzică, poezie etc.

Teza mea principală este că mișcarea sindicală are urgent nevoie de intelectuali care să-i analizeze rostul și să-i propună noi idealuri și modele de-a fi. Ceea ce nu înseamnă însă că intelectualii pot fi „luați”, adică transplantați în mod forțat în cadrul organizațiilor sindicale.[21] Acest lucru nu este posibil fără o modificare structurală a organizațiilor sindicale, fără o deschidere a lor.[22] Ceea ce înseamnă o modificare a culturii organizaționale, o scădere a ponderii și importanței pe care-o au anumite tipuri caracteriale specifice în interiorul organizației.[23] Un oarecare rezultat l-ar putea avea și o strategie de comunicare a organizațiilor sindicale orientată (și) către mediile culturale. În mod cert însă că astfel de rezultate sunt posibile abia după ce intelectualii și cultura devin valori importante pentru sindicalism, asumate nu doar la nivel declarativ,[24] ci și prin intermediul unor acțiuni specifice (mă gândesc la anumite investiții în cultură și în intelectuali).

Dacă sindicalismul ar străbate în mod semnificativ în cultură i-ar crește statutul ontologic (gândind din perspectiva unei ontologii sociale); asta înseamnă a crește importanța acestei dimensiuni a activității sociale. Efectele ar fi multiple: creșterea „greutății specifice” a sindicalismului, transformarea lui într-un partener de dialog social indispensabil, statutul de consilier permanent al celor aflați la guvernare, creșterea numărului de aderenți etc. Ca aceste lucruri să fie posibile este necesară în primul rând schimbarea sindicalismului însuși. Însă acest lucru nu știu dacă este posibil.



[1] Faptul că există organizații sindicale care reprezintă mediul universitar nu a adus un plus în această direcție, ele formatându-se (inclusiv la nivel de lideri) pe modelul general al sindicalismului. Deși era de așteptat ca organizațiile sindicale din mediile universitare să reprezinte poate cele mai importate porți de „intrare” a intelectualilor în problema sindicală, ele au fost afectate de imaginea generală pe are sindicalismul o are în conștiința publică, imagine ce a ținut și în acest caz intelectualii deoparte te sindicalismul ca temă de reflecție, el fiind limitat la o cale de acțiune pentru rezolvarea unor interese curente.

[2] În acest caz cred că intelectualii români cad dintr-un păcat în altul, înlocuind o dependență de prezent cu alta, adică dovedindu-se incapabili de un grad necesar de obiectivitate istorică. Mai mult chiar, refuzul total al perioadei comuniste trădează, odată în plus, depărtare intelectualilor de societate.

[3] Să ne amintim faptul că alegerile din 2004 au fost câștigate și pe fondul unei valorizări negative a perioadei comuniste. Ceea ce explică într-o oarecare măsură (via legătura pe care-o indic aici între perioada comunistă și sindicalism în imaginarul colectiv) și decăderea suferită de mișcarea sindicală din 2004 și până în prezent.

[4] Cum și stânga politică suferă aceleași deficiențe cu sindicalismul, ea a fost incapabilă de-a asigura transferul necesar de teme și preocupări intelectuale către mișcarea sindicală.

[5] Acest tip uman este ușor de recunoscut prin intermediul limbajului de lemn specific (caracteristic sindicalismului din perioada comunistă și persistent în perioada post-revoluționară): utilizarea frazelor bombastice, sforăitoare, referirile redundante la apărarea interesului oamenilor combinate cu sacrificiul personal pentru realizarea lui, promovare de sine ca model de acțiune, indicarea ostentativă a ceea ce-a făcut pentru oamenii lui, demonizarea adversarilor etc.

[6] Pot admite ideea că sindicatele ar trebuie să adopte măsuri de reformă în această direcție, incluzând în strategiile lor de acțiune metode cum ar fi dezbaterile, mesele rotunde, elaborare de cercetări, studii, strategii de dezvoltare etc. Ba chiar consider necesară dezvoltarea în această direcție. Însă sindicalismul nu va putea fi lipsit nici când de dimensiunea protestelor de stradă, a manifestărilor care includ un  grad de brutalitate; altfel spus, de ceva din dimensiunile clasice ale unei revoluții. În acest sens este treaba intelectualilor să resemnifice în plan cultural aceste forme de manifestare și să le înglobeze în ceea ce am putea numi „realitatea culturală a prezentului”. De altfel, un exemplu elocvent al distanței intelectualilor față de realitate îl reprezintă absența temelor de genul importanței emoțiilor în ansamblului modelului uman, un grad de indiferență față de practică.

Într-un anume sens, aș spune chiar că în ultimul deceniu sindicalismul a suferit o purificare nedorită, ratând un grad de violență necesar față de unele măsuri de dreapta exagerate (de fapt, este mai curând semnul unei impotențe, decât rezultatul unei strategii), tocmai ca urmare a unei presiuni culturale constante de partea dreptei (critica mineriadelor a exponente ale răului sindical a aruncat în extrema cealaltă atitudinea față de sindicalism).

[7] Un exemplu secundar, dar relevant, îl poate constituie și sărăcia culturală a mesajelor vehiculate în cadrul unei manifestații publice desfășurată de sindicate, vizibilă în slaba rezonanță a lor la nivelul societății.

[8] Realismul socialist dă seama de forțarea oamenilor de cultură către redarea temelor ce țin de ideologia clasei muncitoare. Este cumva de înțeles faptul că acest exces generează idiosincrazia oamenilor de cultură în fața unor teme de acest gen. Însă 22 de ani reprezintă o perioadă suficientă pentru vindecare.

[9] Își amintește cineva de vreun film despre sindicatele din România (exceptând, bineînțeles, episodul mineriadelor)? Nici măcar sindicatele nu au investit în forme culturale – sau măcar pseudo-culturale – de promovare a propriei existențe.

[10] Prin sărăcie culturală nu mă refer la nivel cultural al liderilor sau membrilor sindicatelor, ci la absența unor teme culturale preluate din viața sindicală. Adică la lipsa unor forme de reprezentare culturală a acestei dimensiuni a vieții sociale.

[11] O formulă redundantă într-o oarecare măsură, intelectualii fiind în mod simultan participant la actele de cultură.

[12] Lucrurile nu stau mai bine nici măcar în cazul formelor subculturale de expresie. Spre exemplu, câte manele există pe temele asociate activității sindicale?

[13] Una din tezele care ar putea explica această situație ar fi aceea că sindicalismul este nesemnificativ raportat la ansamblul societății românești, în zonele de expresie culturală (și subculturală) străbătând doar temele importante pentru societate. Așa cum am indicat anterior, este posibil ca această formă de respingere să fie datorată și proiectării în sindicalism a ceva din vechea societate, respingerea sindicalismului fiind resemnificată ca respingere a epocii anterioare. Povestea preluării patrimoniului fostului U.G.S.R. joacă aici un importat rol, simbolizând în plan social această perpetuare a uneia din dimensiunile societății comuniste. Ceea ce nu înseamnă că reciproca este adevărată, mulți dintre nostalgicii perioadei comuniste refuzând sindicalismul ca exponent al instituțiilor acelor vremuri.

[14] Religia și societatea de consum sunt mijloacele prin care dreapta a reușit o destructurare a orientări sociale pe care o constituie sindicalismul. Ele au intuit în sindicalism principalul oponent al valorile pe care cele două le promovează: mântuirea și bunăstarea; adică o promisiune (greu de împlinit, în fapt) a Raiului aici și dincolo. Căile prin care cele două au acționat sunt multiple; mai evidente (și posibil de evidențiat în plan cultural) sunt coruperea unor lideri sindicali cu valorile societății de consum (vila și limuzina sunt simbolurile prin excelență) și spălarea conștiinței prin formele de purificare religioasă contemporane (donații, construcția unei troițe, a unor capele și, de ce nu, chiar a unor biserici).

[15] Această formă de stabilitate are un caracter inhibitor în special pentru oportuniști (aceștia preferând zona politicului pentru afirmarea personală) dar și pentru cei care se gândesc la o schimbare de orientare. Este o formă de stabilitate ce transmite un mesaj conservator, inhibând cel puțin în mod simbolic (însă și printr-o opoziție reală) încercările de schimbare. Motiv pentru care la ora actuală sunt mai probabile formele de manifestare (inclusiv culturale; sau pseudo-culturale) împotriva conducerii sindicatelor (și, prin extensie, deseori chiar a sindicalismului – vizibil în scăderea gradului de încredere). Altfel spus, acest mesaj simbolic de anchiloză este posibil să genereze câteva reflecții critice în plan cultural (nu m-ar mira să văd, spre exemplu, mari lideri de confederații personaje – negative – în filme sau romane)

[16] Analiza ar trebui extinsă și la nivelul noilor lideri. Ipoteza mea este că asistăm la o modelare a noilor veniți de către vechii lideri, prin intermediul culturii organizaționale specifice fiecărei confederații. Altfel spus, în cazul fiecărei confederații „El Capo” furnizează modelul la care aspiră noii veniți. (Excepția face una din confederații în cadrul căreia conducătorul informal preferă să se mențină într-o zonă de umbră, în condițiile în care este, simultan, și un importat „capitalist”).

[17] Mai puține decât vor să creadă exponenții fiecărei orientări.

[18] În mod aproape ciudat raportat la imaginea pe care o avem despre Occident, impulsul (chiar presiunea) pentru centralizarea mișcării sindicale vine de la organizațiile sindicale occidentale.

[19] La această situație au contribuit câteva din confederațiile sindicale care fie au recurs la afilieri politice directe fie au promovat forme de cooperare destinate predominant promovării propriilor lideri în plan politic.

[20] Supraexpunerea TV a liderilor de sindicat (predominant în contexte nepotrivite; deseori pe teme inadecvate) afectează și ea negativ demnitatea acestei activități.

[21] Intelectualii nu pot fi nici măcar cumpărați, dacă avem în vedere posibilitățile financiare ale unor lideri sau organizații sindicale. Altfel spus, nici unul din aceste gesturi nu este eficient în planul intereselor culturale ale acestor organizații.

[22] Gândită ca o creștere a gradului de permeabilitate față de intelectuali.

[23] Sugerez astfel că în cadrul organizațiilor sindicale există anumite tipuri umane (specifice, poate, oricărei forme de organizare obștești din România) caracterizate printr-un „antagonism nativ” față de intelectuali, sau care induc un grad de repugnanță în rândul intelectualilor.

[24] Dacă citim statutele organizațiilor sindicale s-ar putea să avem senzația că sunt cele mai democratice și culturale organizații. Preocuparea sindicatelor pentru activitățile culturale constituie cel puțin o posibilitate, dacă ne raportăm la prevederile art. 25 din Legea nr. 62/2011 (relevant în acest sens sunt și textele din legislația anterioară).

 

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

4 comentarii

Viorel Rotilă

În căutarea identității