Ipoteza dependenței acțiunilor noastre de structura biologică a creierului, în cadrul căreia o bună parte din acțiunile ilegale sau imorale devin explicabile prin anomalii biologice sau fiziologice (mai exact fiziopatologice), riscă să arunce în aer atât doctrina liberului arbitru cât și îndreptățirea pedepsei. Este unul din punctele în care știința riscă să demoleze vechile reguli sociale.
La limită, dacă vinovate sunt anumite circuite neuronale sau diferite combinații moleculare atunci ar trebui să readucem în discuție ceva din dreptul medieval, pedepsind și altceva decât persoanele, adică părțile ale viului sau materia. Însă o astfel de variantă ar pune în discuție atât necesitatea separării părților „vinovate” (după o prealabilă identificare) cât și dreptul de a interveni în integritatea unei persoane, tratând-o secvențial.
Cum libertatea voinței în contextul teoriilor și descoperirilor filosofiei minții constituie o problemă contemporană recomand câteva materiale orientative asupra modului în care tinde să fie abordată:
Dan Dennett – “Free Will, Responsibility, and the Brain”
Câteva idei:
Acțiunea inconștientă a creierului o precede pe cea conștientă. Deci, decizia este luată mai curând în dimensiunea inconștientă.
Determinismul nu este incompatibil cu libertatea voinței (mai curând ar trebui să donăm un alt sens libertății voinței).
Ideea centrală este cea a necesității unor cercetări în acest domeniu.
You Don’t Have Free Will – By Jerry A. Coyne
Autorul consideră că libertatea voinței nu există, invocând în acest sens următoarele argumente:
Libertatea voinței există dacă la momentul deciziei aveai posibilitatea de-a alege altfel. Mai mult chiar, dacă te-ai putea întoarce în aceeași situație decizia ar fi identică
Creierul și corpul tău[1], entitățile care iau deciziile, sunt alcătuite din molecule care respectă legități specifice și interacționează cu mediul. Aceste molecule trebuie să respecte legile fizicii. Altfel spus, deliberarea ce precede o decizie este prinsă în determinismul creat de legile fizicii. A crede că avem libertatea voinței înseamnă a considera că noi putem depăși cumva legile cărora trebuie să li se supună structurile moleculare în cadrul cărora iau naștere deciziile.
Senzația noastră că ne putem controla propriile acțiuni este în fapt decuplată de modalitatea în care iau naștere deciziile de-a acționa într-un fel sau altul.
Experimentele recente în științele cognitive arată că unele acțiuni sunt decise (și începute) înainte ca noi să devenim conștienți de aceste decizii (deseori conștientizând decizia prin intermediul acțiunii ce a fost deja începută iar în alte cazuri scanarea cerebrală (RMN-ul cerebral sau alte metode de investigare) putând prezice deciziile noastre cu câteva secunde ca noi să fim conștienți de ele.
În această situație cel mai mult este afectată ideea noastră privind existența responsabilității morale pentru propriile acte. Asta nu înseamnă eliminarea pedepsei datorită responsabilității, deoarece trebuie să avem mecanisme de a proteja societatea de criminali, ci implică eliminarea conceptului de pedeapsă meritată (sau pedeapsă ca formă de „răsplată” a comportamentului), bazată pe falsa idee că oamenii aleg să facă răul (la fel ca binele).
Această situație are implicații profunde și asupra religiei…
Perspectiva este greu de acceptat deoarece vine în contradicție cu puternicul sentiment pe care-l avem că noi facem în mod concret alegeri.
Autorul propune înlocuirea libertății voinței cu formula propusă de Marvin Minsky: ”Decizia mea a fost determinată de forțe interne pe care nu le înțeleg.”
[1] Din punctul meu de vedere separația nu este potrivită, preferând o abordare mai curând holistică chiar atunci când este vorba de o problemă atât de specializată cum este libertatea voinței. Altfel spus, reiterez aici ideea unei separații artificiale între creier și corp în abordarea gândirii, ratând în felul acesta calea către înțelegerea unui fenomen atât de complex. Dacă acceptăm ideea (de secol XIX) că al nostru corp este locul unde putem să ne vedem emoțiile (este un rezonator al emoțiilor noastre) și dacă suntem de acord că emoțiile contribuie în mod esențial la nașterea gândurilor noastre (am în vedere importanța afectivității în geneza intenționalității) atunci putem vorbi de gândire și de conștiință doar incluzând corpul în ecuație. În sprijinul unei astfel de abordări intervin și alte elemente cum ar fi importanța identității (a centrări conștiinței pe sine) în existența conștiinței, inserarea în lume prin intermediul corpului (ex. ideile lui Maurice Merleau-Ponty privind rostul mâinii în stabilirea unor raportări de tipul distanței, manipulării obiectelor etc.) și alte altele.
