Caută
Avatarurile unei existențe
Tot despre suflet

Tot despre suflet

Unul din contextele discursive în care apare sufletul este generat de relația lui cu corpul; modernitatea a preluat problema sub forma raportului conștiință – corp. R. Descartes constituie punctul de pornire al acestei noi viziuni, el postulând existența a două „substanțe”: res extensa (substanța întinsă; materia) și res cogitans (substanța gânditoare). Modernitatea se înscrie, în mod aproape irevocabil, în această viziune dihotomică, preluând, într-o formă transformată, disputa dintre suflet și corp. În felul acesta una din marile probleme teoretice a modernității, preluată de post-modernitate, o constituie relația dintre conștiință și corp, înțelegerea acestei relații și deslușirea științifică a conștiinței constituind la ora actuală cea mai importantă provocare. Cu alte cuvinte, sufletul, sub acest nou nume – conștiință -, ajunge să fie cea mai importantă problemă a științei. Este motivul pentru care tind să situez această abordarea a sufletului în contextul general al preocupării pentru conștiință.

 Relaţia dintre conştiinţă şi corp trebuie să o privim şi din perspectiva limitelor pe care ea le antrenează, corpul fiind în acelaşi timp cel prin care conştiinţa „îşi capătă facticitatea” şi punctul ei de inserţie în lume (şi în existenţă), cea mai importantă dintre limite fiind moartea (din perspectiva limitării vieţii putem gândi două limite: viaţa şi moartea). Există o anumită cochetare a conştiinţei cu ideea de nemurire, conceptul de suflet dând seama în bună măsură de aceasta, situație în care dorinţa de depăşire a limitelor propriului corp se extinde şi asupra existenţei sale în timp. Altfel spus, sufletul este simbolul efortului nostru de a depăși limitele corpului și timpul, în mod simultan. Este modul nostru de a ne smulge din determinațiile materiei și ale timpului, adică de-a evada din captivitate. De aceea, unul din sensurile tari ale sufletului este cel de eliberare, adică de libertate. Libertatea, înțeleasă acum ca libertate cetățenească, și-a căpătat o bună parte din semnificații pornind de la libertatea sufletului. Libertatea de conștiință păstrează încă tinderea sufletului către transcendență.

Putem sesiza o corelare a determinaţiilor existenței: pentru a stabili în mod exhaustiv ce înseamnă a avea un corp (altfel spus, ce efecte are această determinaţie asupra existenţei) trebuie să precizăm şi de ce sex este acest corp și alte asemenea; putem vedea legăturile care există şi cu alte determinaţii, cum ar fi societatea căreia îi aparţinem (ştim că funcţiile corpului pot înregistra interpretări diferite în diferite societăţi), timpul în care ne-am născut, locul nașterii etc. Această conexiune a determinaţiilor naşte în noi intuiţia unui ceva care facilitează aceste legături (care strânge laolaltă), sau care ia naştere în urma acestor legături; o definiţie pe care am încercat-o a acestui ceva este existenţa; am putea să-i spunem chiar Libertatea. Tentant este şi a utiliza noţiunea de suflet, sufletul fiind cel care leagă într-o totalitate elementele disparate, donând întregul ce poate fi zărit sub forma Libertăţii.

 

Sartre sugerează că putem gândi sufletul ca fiind un meta-sens, o semnificaţie a ceva. Credem că mai nimerit ar fi a vorbi despre domeniul sufletului (unul din domeniile conștiinței) şi să încercăm a-i descifra conţinutul. Pentru început putem spune că în mod sigur are o componentă afectivă; aici l-am putea gândi drept un mediator (ideal) dintre dimensiunea afectivă şi cea raţională; sau drept binele din noi ca voce a transcendentului. Pentru a descifra ce este sufletul poate că ar fi util să plecăm de la definiţiile pe care el le-a primit. Am în vedere faptul că în jurul lui sunt situate serii întregi de trăiri tragice (un exemplu posibil: a-ţi vinde sufletul Diavolului) și de forme de salvare. Însă aici pornesc de la ideea că sufletul este un sens ce are o serie de trimiteri. Considerându-l domeniu, trebuie să gândim şi posibilitatea existenţei unei structuri axiologice în cadrul acestuia.[1]



[1] Structura conștiinței, manuscris

(Imagine preluată de pe http://bronsoniusrex.blogspot.ro/)

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

4 comentarii
  • Buna ziua domnule profesor! Înca ma gandesc la problema intentionalitatii si inclusiv la tot ce am discutat cu dumneavoastra pana acum. Recent am citit cate ceva din Theodore Lipps si vroiam sa va intreb daca teoria sa privind empatia estetica se poate aplica si in cazul intentionalitatii. Este posibil ca, spre exemplu, eu sa inteleg limbajul dumneavoastra nonverbal tocmai pentru ca in ultima instanta este „limbajul meu”. Oare nu pun eu toate sentimentele mele, tot ceea ce sunt eu in fiecare gest al dumneavoasta? Oare nu tot din acest motiv un gest poate fi vazut de mine intr-o anumita maniera si de dumneavostra complet diferit? Tot ce vreau sa stiu este daca teoria lui Lipps imi poate deschide alte perspective.

    • Bună ziua domnule Condrea!
      În primul rând v-aș propune să renunțăm la formulele de politețe, rezumându-ne la o „politețe a gândirii”, adică la forme de a ne respecta reciproc punctele de vedere și a le discuta respectând, spre exemplu, „regulile de la Oxford”.
      Altfel spus, în acest spațiu nu sunt profesor (mă întreb încă dacă nu cumva și în alte spații), împărtășind cu dvs. dorința de a dialoga pe temele ce-mi par importante într-un moment sau altul.

      Referitor la subiectul în discuție, îmi este greu să vă spun dacă empatia estetică, tratată de Lipps, poate fi considerată o formă a intenționalității. Mărturiesesc că nu m-am gândit până acum la această perspectivă.
      În modalitatea în care expuneți problema aș tinde să fiu de acord. Adică, înțelegerea atitudinii celuilalt, bazată pe empatie, pune în scenă în bună măsură un mod al meu de-a fi cu care mă raportez la el. Ceea ce înseamnă că anumite forme de „înțelegere” a celuilalt au la bază și o orientare către sine. Cazul limită, care dă seama de existența acestui mod de orientare pe care-l numim empatie (o înțelegere a celuilalt pornind de la înțelegerea de sine și pe baza acesteia) cred că este vizibil în umanism. Umanismul are la bază o proiectare a sine-lui în ceilalți, dorința de-a institui norme universale de protecție a oamenilor ca formă de protecție personală (formula „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!” fiind un exemplu în acest sens).
      Nu aș reduce însă relația cu celălalt doar la orientarea empatică pură, ea fiind „viciată” de modelele culturale pe care le-am ales. De altfel, în condițiile în care înțelegerea de sine (pe care o punem în joc în cadrul empatiei) este una puternic modelată cultural.
      Ce mi-am propus pentru această perioadă este să înțeleg care este substratul emoțional al intenționalității (formulare un pic cam brutală), adică o încercare de a pune în paranteze intervenția modelelor culturale din zona înțelegerii de sine și, simultan, o extindere a înțelegeri de sine în zona „mecanismelor de formare” a propriilor gesturi care apoi sunt asumate ca sine (să spunem, o cercetare a „sinelui transcedental”).

      Nu m-aș grăbi să spun că mă raportez la celălalt cu toate sentimentele mele. Sentimentele mele sunt în bună măsură forme ale înțelegerii de sine și parte a raportări la lume. Adică sentimentele sunt despre mine și lume, despre-mine-în-lume. Celălalt poate cădea în zona sentimentelor mele ca forme de raportare la el (iubirea este un bun exemplu). Raportarea la el este dominată în primul rând de orientarea mea către el, adică de intenționalitățile specifice în cadrul căruia desfășor înțelegerea lui (sau doar poziționarea lui în lumea mea; a se vedea modelul etichetelor aplicate marii majorități a persoanelor pe care le întâlnim). Unele din aceste orientări către el includ și orientări-către-mine-pentru-a-l-înțelege-pe-el; adică o înțelegere a lui ca formă derivată a sine-lui. Situația devine evidentă în relațiile antropomorfizate pe care le avem uneori (și unii din noi) cu animalele. Dintr-o perspectivă istorică (inclusiv pre-istorică) putem observa că antromorfismul a constituit mult timp o dominantă culturală, semn dă el dă seama de o orientare bazală a noastră, de un mod de-a înțelege important. Riscând să enervez foarte multă lume, aș spune că majoritatea religiilor sunt dominate de aceste raportări antropomorfice. Prima religie (din cele știute de mine, care nu sunt specialist în domeniu) care a dorit să rupă cu această raportare este iudaismul. (Aș spune chiar că iudaismul este cel care deschide posibilitatea abstractizării în sens tare, fiind un antemergător atât al filosofiei cât și al științei.)

      Nu pot să emit o judecată în ceea ce privește gradul de utilitate a teoriilor lui Lipps în cazul preocupării pentru înțelegerea intenționalității.
      Personal, singurele teorii estetice care m-au ajutat au fost cele din zona esteticii fenomenologice.

  • Superb acest text despre devenirea prin celalalt, precum si blogul pe care se gaseste, scris pe doua voci, la fel de convingator ca femeie cat si ca barbat.

  • Mulțumesc!
    Nu credeam că o laudă poate să mă flateze aproape la fel de mult precum un comentariu la unul din texte.
    Cât despre pretinsul androginism ce mi-ar caracteriza ideile, devine de acum un subiect de meditație. Cel puțin îl voi putea invoca împotriva acuzațiilor de misoginism.

Viorel Rotilă

În căutarea identității