Umanitatea este o formă de „Acasă”

Sentimentul de insuficiență a limbajului raportat la ceea ce simțim are gradul lui de îndreptățire; o dovedește existența culturii, cu toate domeniile ei de expresie și lecturare a emoțiilor. Însă cultura  și limba nu sunt două realități separate. În sens slab dovada ne-o furnizează faptul că numeroase domenii ale creației (și receptării) culturale se desfășoară prin intermediul limbii (ex. literatura, poezia). În sens tare putem vorbi de-o adevărată simbioză între cele două, ele dezvoltându-se reciproc. Cum spuneam în altă parte, nivelul de dezvoltare culturală dă seama de capacitatea de expresie a unei limbi, iar posibilitățile de expresie culturală depind de nivelul de dezvoltare al limbajului. Împreună contribuie la conturarea posibilităților de-a gândi în interiorul unei limbi și a unei culturi, fiind, ambele, dependente de gânditorii (și creatorii) acelei comunități cultural-lingvistice.[1] Strânsa legătură dintre limbă, cultură și gândire dezvăluie principalul motiv pentru care spunem cumva „Noi!” atunci când îl rostim pe „Eu!”.

Gândirea se desfășoară totdeauna într-o limbă și în cadrul unei culturi. Exprimarea (comunicativă) emoțiilor, dorințele de-a comunica sentimentele, împărtășesc și ele aceeași soartă. Doar accentele diferă: în timp ce gândirea  este dependentă în principal de limbă (și limbaje), comunicarea emoțiilor se desfășoară predominant într-un cadru cultural.

Cultura constituie o modalitate de extindere a experienței individuale la scara istoriei, accesând în mod simbolic diferite situații generate de practicarea variatelor tehnici de supraviețuire. Raportat la pretențiile Științei de cunoaștere rațională avem deja un proscris: cultura, ea conținând simboluri ale umanului ce depășesc Știința.

Deoarece trăim într-o epocă a intenselor „schimburi” culturale, cu greu mai putem vorbi de limitarea apartenenței noastre la ceea ce se cheamă cultură națională.[2] Cultura occidentală ne este cel puțin un pol de orientare, dacă nu chiar un mediu de gândire. Or, în condițiile în care cultura occidentală constituie, în mod simultan, mediul globalizării (și unul din instrumentele sale) și cadrul în care umanitatea își caută sensurile, suntem în mod simultan „în” cultura occidentală și întru căutarea acelui „Acasă”[3] generic numit umanitate.[4]

Diferențele dintre „noi” (adică din sânul umanității) există; ceea ce ar indica că o teorie a „softului divin” care acceptă diferențe este corectă. Umanitatea, în stadiul ei contemporan, își propune ca semnificația socială a acestor diferențe să fie una redusă,[5] pornind de la experiența conflictelor determinate de ele,  de care este plină istoria. Umanitatea este străduința de-a găsi terenul comun, adică asemănările, și de-a arăta că ele sunt mult mai multe decât deosebirile, justificând astfel efortul de-a fi împreună pe care ea îl reprezintă.

Umanitatea dă seama de complexitatea faptului-de-a-fi-om, fiind cea mai anti-reducționistă abordare a umanului cunoscută. Constatarea existenței emoțiilor și a sentimentelor, adică a dimensiunii afective, nu are în primul rând semnificația unei constatări a eșecului (parțial) al rațiunii, ci dă seama de existența unui domeniu comun tuturor oamenilor, adică de posibilitatea și realitatea umanității.[6] Ea stabilește existența identității anterioară diferențelor, înainte de separare;[7] adică apelul la trecut (la rădăcini) ca fundamentare a orientării către viitor. Însă un trecut interpretat prin prisma prezentului, sensul său fiind posibil doar zărindu-i consecințele actuale.

Umanitatea este un ideal ce creează realitate; poate cel mai eficient ideal. În calitatea de concept fundamentale umanitatea este o contribuție esențială a raționalității la teoria și practica umanului, respectiv la înțelegerea acestuia. Umanitatea este sensul ce suplinește în mod exemplar lipsa noastră de sens. Ea dă seama de căutarea de sine a omului ce are la capătul ei aflarea lui „Noi!”.

În același timp, umanitatea este un concept supus multiplelor interpretări și definiri.[8] Motiv pentru care, ca realitate, este mediul ideal pentru diferențe (chiar dacă esența sa o constituie asemănările). Orice ideologie este încercare de-a fixa umanitatea într-o definiție, păcătuind astfel printr-o viziune reducționistă aspra umanului. De aceea, toate ideologiile își secretă odată cu nașterea motivele pentru a fi depășită.[9]

Umanitatea înglobează în mod exemplar orientarea fundamentală (către supraviețuire), mediindu-i excesele. Ea este singura formă cunoscută de împăcare a orientărilor individuale și sociale, construind soluțiile de armonizare a tehnicelor de supraviețuire. Motiv pentru care ea fundamentează criteriile de judecată contemporane, constituind o axiologie a tehnicilor de supraviețuire.

Dorința unui singur adevăr (cultural), credința chiar în el, dă seama de orientarea noastră ideologică (orice ideologie se vrea deținătoarea Adevărului). Poate că esența adevărului social o reprezintă căutarea,[10] drumul parcurs în căutarea adevărului făcând parte din esența umanității. Nu trebuie să fim crezuți toți; însă toți avem dreptul de a fi ascultați. Îndrăzneala mea consta numai în a ne asculta reciproc. Ceea ce presupune rostirea; ea deschide posibilitatea identificării unui adevăr comun.[11] Iar împreună dau seama de a ne situa în interiorul Culturii; adică al umanității, încercând să-i ghicim contururile. Cred că adevărul societății îl constituie umanitatea, singura care-l face posibil pe „Noi!” cel situat dincolo de identitățile individuale și comunitare.

Sunt de acord cu afirmațiile privind imposibilitatea rațiunii de-a descifra sensurile umanului. Însă cu condiția unei reformulări: „rațiunea nu poate da seama de una singură de umanitate”. În completarea rațiunii s-a ivit cultura, ca variantă de acces la o interpretare satisfăcătoare. Rațiunea și cultura au generat la rândul lor conceptul umanitate, ambele dovedind străduința pentru a găsi definiții adecvate. Admit că rațiunea poate greși (este suficient să vedem consecințele câtorva ideologii). Cultura urmărește deseori îndeaproape mersul rațiunii, încercând să-i împlinească sensurile (uneori chiar pe cele ideologice). Însă, asemenea afectivității (pe care se sprijină) cultura are un ridicat grad de autonomie, permițând și expresiile ce contravin formulelor ideologice. Mai mult chiar, cultura este marcată de un grad de indiferență ideologică, ba chiar deseori o opoziție față de instituțiile orientate ideologic.[12]

Reducerea emoțiilor la lecturarea imaginilor este problematică. Emoțiile sunt legate, aproape în mod egal, de imagine și de imaginație,[13] de miros, atingere etc. Mai mult chiar, imaginea este un construct relativ târziu al minții omenești (în termenii drumului parcurs de om), ce presupune abilități complexe, ce dau seama de existența mecanismelor de raționare. Construcție fiind, imaginea este dependentă de orientarea percepției (intenționalitatea ei), adică de deținerea unor tehnici de supraviețuire prealabile ei (să le spunem adevăruri?!), de orientarea către obiectul perceput de-o anumită manieră, cu un anumit interes (ex. ustensilitatea). Ceea ce înseamnă că imaginea dă seama deja de interpretarea pe care o dăm realității. Construcția realului (similară celei contemporane) indică faptul că realitatea este interpretare, adică reconstrucție socială pornind de la Natură. O interpretare în care devine vizibil interpretul, adică omul, lumea  dând seama de rezultatul unei astfel de interpretări.

Interpretată din perspectiva caracterului ei specializat, ca mediu de întâlnire a diferitelor tehnici de supraviețuire recodificate simbolic, cultura nu admite „analfabeți”, fiind profund democratică. Toate tehnicile de supraviețuire care au un minim de confirmare colectivă (aderență comunitară) sunt egal îndreptățite să acceadă la ea în forme simbolice. Problema o constituie faptul că ele se află cumva în competiție, doar unele având șanse de supraviețuire. O soluție parțială de salvare a unora din culturi o constituie sincretismul, adică preluarea unor formule din altele. Raportat la cultura occidentală cred că suntem într-un astfel de moment, în care culturile naționale/etnice/comunitare sunt forțate la adaptări, la mari importuri din ea, adică la o formă de sincretism. Din păcate formula de salvare propusă de cultura occidentală altor culturi, respectiv introducerea lor în consumul cultural este mai curând o formă de disoluție a culturilor vizate, acestea suferind forme de prezentare asemănătoare operelor de artă (o formă de reducere a altor culturi). Transformarea altor culturi în spectacol al culturii occidentale dă constituie și ea o formă de disoluție.

Mutând problema culturilor minore în contextul raportului dintre cultură și civilizație,[14] putem constata că „motorul” culturii occidentale, cel care a adus această cultură la nivelul de mediu al globalizării, îl constituie civilizația occidentală. Evident, aici ar fi necesară o lămurire a raportului dintre cultură și civilizație, mai ales în ceea ce privește cultura occidentală. Însă, oricât am încerca să le separăm, în final va trebui să cădem de acord că este cel puțin o legătură între ele. În aceste condiții chiar dacă admitem posibilitatea de principiu de-a limita cultura occidentală prin intermediul culturilor naționale/etnice/comunitare rămâne totuși o mare problemă: aderența cetățenilor la civilizația occidentală (este suficient să zărim gradul de penetrabilitate al gadgeturilor în toate societățile). În aceste condiții devine dificil să vorbim de posibilitatea alternativelor la cultura occidentală cât timp suntem dependenți de civilizația Occidentului. Cu atât mai mult dacă avem pretenția de-a folosi termenul Cultură în sensul său general (cultură+civilizație), ca dând seama de ansamblul creației unei societății, a modurilor ei de-a fi, complexitatea tehnicilor de supraviețuire etc., în acest caz fiind evidentă prinderea noastră în moduri de-a fi ale Occidentului.[15]

În termenii culturii occidentale calitatea de reprezentant al ei, de care am fost „acuzat”, ar trebui să mă măgulească. Așa cum am precizat, nu am o asemenea calitate. În primul rând pentru că nu-mi asum calitatea de-a reprezenta pe cineva, ci doar pe aceea de afla. În al doilea rând sunt situat într-o cultură ce are doar o aparență occidentală. Este suficient să vedem lipsa aderenței noastre la o bună parte din valorile culturii occidentale pentru a ne îndoi de coincidența dintre ceea ce înseamnă cultura națională și cultura occidentală.[16]

În același timp însă trebuie să admit că discursul meu (mai curând interogațiile mele) se desfășoară majoritar în contextul oferit de cultura occidentală.[17] Cum însă nici un discurs nu este posibil în afara unui context cultural, cultura occidentală constituie, cred, cel mai bun context discursiv posibil.[18]

Notă: Prin discursul meu în favoarea umanității asum riscul unor generalități, a locului comun; ca orice narațiune în favoarea umanității.


[1] Această limitare a posibilităților de expresie ale unei limbi (deci ale unei culturi) este evidentă în filozofie. Dificultățile ridicate de traducerea unei opere scot și ele la iveală limitele unui limbaj, respectiv ale unei culturi.

[2] De altfel, în ceea ce ne privește cu greu putem vorbi de cultura națională ca o realitate diferită de cultura occidentală (doar folclorul ar putea constitui un sâmbure de originalitate culturală; cu rezerva că problema necesită clarificări, adică înlăturarea „formelor de împrumut”). Cert este că ivirea statului național a avut loc pe un fond cultural intens occidentalizat, dezvoltarea culturii (pe model occidental) fiind cumva chemată să asigure legitimitate națională. Necesitatea dezvoltării culturale pentru a căpăta identitate națională (în ochii Occidentului) a fost resimțită înainte de Unirea Principatelor; îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu, „Scrieți băieți numai scrieți!” dă seama de conștientizarea nevoii de dezvoltare culturală (dezvoltarea culturii scrise, pentru cei cu sentimente naționale exagerate), de dezvoltare a limbii române prin intermediul creației culturale.

[3] Reiterez faptul că „Acasă”, căutat de fiecare dintre noi, este în cazul fiecăruia o suprapunere de dimensiuni (personale, de familie, comunitare etc.), esența constituind-o faptul că cele mai multe din aceste dimensiuni sunt expresii ale unor forme de-a fi împreună, sub diferitele posibilități ale rostirii lui „Noi!”.

[4] Definirea lui „Acasă” sub chipul umanității este un proces, nu un scop. Umanitatea este într-o continuă căutare a sensului și posibilităților ei. Este posibil ca umanitate să fie cea mai înaltă realitate, fiind însă caracterizată și de nivelul cel mai înalt de instabilitate. Într-un mod paradoxal umanitatea  este simultan ideal și realitate. Ea trebuie reluată pentru și împotriva fiecărui individ, fiind menținută și afectată de gesturile fiecăruia.

[5] Poate și datorită absenței unui Judecător, adică a unei instanțe care să constate în mod obiectiv aceste diferențe. Mai ales că formele de evidențiere socială a diferențelor native nu sunt întotdeauna adecvate, existând și situații în care împrejurările consacră diferențieri (ex. moștenirea averilor, nepotismele etc.). Adică, a accepta întru-totul diferențele presupune o societate corectă, care să permită, în mod egal, doar diferențele bazate pe deosebiri de „soft divin”.

[6] Cu observația că aceasta este o constatare rațională. Adică domeniul afectiv își poate căpăta sensul doar prin medierea rațiunii.

[7] Ceea ce ar putea da seama de actualitatea formulei „adevărul vine din trecut”.

[8] Faptul că permite redefinire îi asigură un bun raport cu viitorul.

[9] Din perspectiva istoriei ideologiile pot fi privite ca mentalități.

[10] Mă refer la căutarea soluțiilor comune, care poate să se desfășoare doar în măsura existenței unor propuneri, izvorâte din conștientizarea faptului-de-a-fi-împreună ca destin.

[11] Una din caracteristicile adevărului este posibil s-o constituie caracterul ei comunitar. Cel puțin în ceea ce privește adevărurile sociale.

[12] O bună parte a culturii se dezvoltă pe regiunea unei critici a puterii, „simțindu-i” problemele.

[13] Este suficient să observăm că ne temem aproape în mod egal de pericolele „pe care le vedem” și de cele pe care le imaginăm (anticipativ). Ba mai mult, tocmai anticiparea pericolelor (adică recurgerea la proiect în gestionarea amenințărilor) dă seama de un salt evolutiv.

[14] Nu-mi propun aici o limpezire a raportului dintre cultură și civilizație. Recurg însă la această diferență deoarece o consider deosebit de relevantă pentru contextul actual.

[15] Orice pretenție la o alternativă culturală ar trebui să propună simultan alte tehnici de supraviețuire, inclusiv o alternativă la tehnică. De fapt, întrebarea esențială ce se ridică în această situație este următoarea: Tehnica este în situația altor mari descoperiri omenești (cum ar fi focul, roata) de-a putea coexista cu diferite culturi? O variantă de răspuns ar putea porni de la cercetarea influențelor culturale aduse de primele descoperiri. Chiar și în această variantă însă rezultatul îl vor constitui simple indicații ale spectrului posibilului, deoarece tehnica în forma ei modernă are un caracter mult mai invaziv, pătrunzând în toate aspectele vieții sociale.

[16] Afirmația mea se bazează pe faptul că o cultură este în rezonanță cu valorile societății care-o dezvoltă. Or, a considera că noi ne-am însușit valorile culturii/civilizației occidentale este un pic prea mult spus.

[17] Existența unei „minorități” în acest context dă seama de raportarea mea critică la cultura occidentală. Cu mențiunea că raportarea critică poate fi totuși considerată ca făcând parte din această cultură, fiind una din caracteristicile ei care deschide posibilitatea libertății. Este o „deficiență” ce caracterizează și democrația (ca una din soluțiile politice importante ale culturii occidentale), aceasta permițând inclusiv puncte de vedere izvorâte din convingeri totalitare. Cu toate acestea considerăm că libertatea de expresie constituie una din valorile la care aderăm. Ceea ne-a conduce la constatarea unei toleranțe sporite a culturii occidentale.

[18] Până și discursul împotriva „falocraticei culturi occidentale” este tot unul desfășurat în contextul culturii occidentale. Acest lucru este evident atât în terminologie (a vorbi de „limba emică” presupune utilizarea conceptului limbaj, a vorbi de „cultura emică” înseamnă a recurge la conceptul de cultură etc.; asta indică cultura occidentală drept mediul în care este exercitată critica) cât și la apelul la una din ideologiile desfășurate în interiorul acestei culturi: ideologia feministă. Ceea ce conduce la următoarea concluzie: doi minoritari (raportat la cultura occidentală) discută pro și contra culturii occidentale, fără a realiza că toată critica pe care-o desfășoară fiecare dintre ei se desfășoară deja în cadrul acelei culturi, ca parte a ei, deoarece nici unul dintre ei nu este situat într-o altă cultură suficient de puternică pentru a putea vorbi de posibilitatea unei alternative. Adică, ei nu fac decât să împlinească una din multiplele posibilități pe care cultura occidentală le conține deja, inclusiv de a afirma dreptul minorităților la propria cultură.

(Imagine preluată de pe: http://survivingsurvivalism.com/hq.htm)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site