Vânarea torționarilor și interesele puterii

(Exercițiu de teorie a conspirației)

De câteva zile privesc curios circul deconspirării torționarilor întrebându-mă: Ce i-a apucat tocmai acum? Gestul în sine este, în mod indiscutabil, unul legitim.[1] Survine însă tardiv, nepotrivindu-se în tabloul actual. L-am visat și eu prin anii ’90. Apoi m-am liniștit. Acum aș miza mai curând pe o formă de împăcare cu istoria noastră decât pe varianta gesturilor revendicative. Pe scurt, un gest îndreptățit, dar ce pare mai curând determinat de calcule politice decât de rațiuni justițiare.

Vânătoarea de torționari ar trebui să continue cu autorii morali ai torturilor, adică cu toți cei aflați la conducerea statului în perioada 1945-1989. Este vorba în acest caz de culpa unui întreg sistem, conducătorii lui fiind în egală măsură vinovați. Numai că nimeni nu îndrăznește un asemenea gest. Nu de alta, dar prea s-ar reduce veniturile per familie (prin reducerea cu 70% a pensiilor părinților și bunicilor) pentru mulți politicieni aflați la putere și pentru  bună parte din eșalonul doi al puterii.

Vânătoarea de torționari este incompletă fără acuzarea conducătorilor sistemului. Suntem martorii instaurării lente a unei viziuni publice asupra culpei unice a indivizilor care au comis atrocitățile, ca și cum ei ar fi acționat de unii singuri. Nimeni nu dorește să vadă faptul că gestul justițiar presupune abordarea în întregime a problemei, cercetarea trebuind să includă atât conducătorii statului român cât și responsabilii sovietici. În limbajul lui Philip Zimbardo, asistăm pe nevăzute la instaurarea teoriei merelor putrede în analiza sistemului comunist, ratând exact vina sistemului pentru toate aceste evenimente tragice. Culpa sistemului ar presupune să analizăm vina conducătorilor de partid și de stat din acea perioadă și a veșnicului eșalon doi, ce pare să-și fi prelungit existența și după revoluție. Condamnarea formală a comunismului, realizată sub regimul Băsescu, nu a rezolvat problema, lăsând rana încă deschisă. Ea trebuie închisă fie printr-o cercetare amănunțită și de pe poziții obiective a tuturor celor care au contribuit la dezastru, fie printr-o uitare generalizată pentru a putea trece mai departe. În lipsa unei atitudini radicale vom asista în continuare la reglări de conturi între diferitele structuri ale puterii actuale prin utilizarea trecutului, ajungând de fapt la perpetuarea perioadei comuniste. Trist este că vor scăpa de fiecare dată în bună măsură exact vinovații principali. Personal cred că este timpul pentru a doua variantă. Sunt însă convins că asta nu se va întâmpla, posibilitatea acuzațiilor pe baza trecutului servind de minune unor interese prezente.

Va continua demersul justițiar cu cercetarea mineriadelor și cu condamnarea lui Ion Iliescu? Dacă mergem pe teoria justiției independente ca factor determinant pentru apariția acestor gesturi în spațiul public atunci continuarea în această direcție este una firească. Efectul mineriadelor asupra evoluției României postrevoluționare a fost unul devastator. De la câte victime în sus se consideră a fi genocid? Are vreo legătură acest număr cu faptul că nu avem o ideea clară asupra numărului de decedați în mineriade? Așadar, pot fi așezate lesne în dosarele mineriadelor acuzațiile de genocid, atentat împotriva unei colectivități, subminarea puterii de stat, propaganda în favoarea statului totalitar, acțiuni împotriva ordinii constituționale, compromiterea unor interese de stat, comunicarea de informații false, subminarea economiei naționale.

Mai mult decât atât, acuzația de subminare a economiei naționale poate fi aruncată asupra a cel puțin un sfert din politicienii cu state vechi în structurile puterii. Doar nu ne închipuim că suferința economiei naționale din ultimii 23 de ani a fost cauzate de o nepotrivire sistematică a astrelor, mai ales când o parte a ei a fost transferată în mâini private.

Altfel spus, unde ne oprim cu justiția, dacă tot am început? Ne apucăm să cercetăm fiecare acțiune a guvernanților ce nu se potrivește cu interesele statului? Dacă lansăm o astfel de cercetare am putea s-o începe din prezent, de la povestea Roșia Montană, că tot asistăm la un eveniment în plină desfășurare.

Ceva îmi spune că nu se vor întâmpla toate aceste lucruri. Mizez în acest sens pe prezența tuturor autorilor gesturilor de mai sus au a urmașilor acestora în structurile puterii.

Dacă gestul nu se prea potrivește cu actuala structură a puterii el este însă deosebit de relevant din perspectiva unei strategii preventive îndreptată împotriva unor eventuale nostalgii de stânga. Adăugând și contextul protestelor de stradă, tabloul pare că se întregește. Vânătoarea de torționari vizează descurajarea inițiativelor de stânga, percepute ca fiind deosebit de periculoase în anumite medii și pentru ambele părți ale politicii: sunt periculoase pentru partidele de stânga deoarece le-ar deligitima, dezvăluindu-le ca fiind situate mult prea aproape de centru pentru a merita o etichetă de stânga; sunt periculoase pentru partidele de dreapta deoarece au caracterul unui opozant tradițional și nu mai permit ambiguitățile ideologice ale dreptei.[2]

Vânătoarea tardivă de torționari „face bine și la intelectuali”, având în vedere puternicul curent de dreapta care determină viața intelectuală. Ea oferă astfel o justificare în plus unei întregi categorii de gânditori de dreapta, caracterizați de o critică acerbă la adresa stângii și de o adulație a tot ce înseamnă capitalismul. Însă crimele stângii nu fac scuzabile erorile dreptei. Mai mult decât atât, recursul la istorie aruncă suficiente umbre și asupra dreptei, contribuind de fapt la accentuarea întrebării actuale privind ideologia dezirabilă. Chiar dacă dreapta capătă un avantaj semnificativ prin invocarea istoriei, el tinde să fie diluat de efectele capitalismului pe care națiunea le trăiește în prezent.

Evident, plimbarea torționarilor pe ecrane inhibă întrucâtva tendința dezvoltării unor simpatii de stânga, respectiv apariția unei mișcări de stânga situată în afara controlului partidului auto-proclamat socialist-democrat. Intuiția artizanilor unei astfel de strategii este corectă: social-democrația, în sensul ei tare, legitimat de țările din nordul Europei, este cea mai aproape de aspirațiile tinerilor protestatari. Ea ar aduce cu sine o serie de măsuri ce dezavantajează atât zona politică de dreapta cât și politicienii aderenți la stânga formală dezvoltată la noi: creșterea impozitului pe avere, micșorarea ecartului dintre salariul minim și salariul maxim, anularea capitalismului sălbatic, un spor semnificativ de legalitate în viața publică, un sistem sanitar centrat pe o viziune socială, accesul egal la formele de învățământ etc. Invocarea dramelor reale provocate de comunism, dublată de personalizarea lor prin prezentarea autorilor fizici și a victimelor, are rostul de a îndepărta tinerii de aspirațiile de stânga. Ea ascunde în egală măsură calcul politic și teama de trecut. Problema o constituie însă blocarea opțiunilor politico-sociale, ce ar putea echivala cu încercarea de ciuntire a posibilităților viitoare. Altfel spus, vorbim de acțiuni ale prezentului ce afectează viitorul. Or, protestul tinerilor pentru Roșia Montană se conturează exact pe zona încercării de apărare a viitorului, dublată de neîncrederea în trecutul-prezent.



[1] Faptul că acuzațiile sunt întemeiate din punct de vedere moral nu anulează însă problema legalității unui astfel de demers. Vorbim în acest caz de retroactivitatea legii penale, situându-ne de fapt în zona unei probleme extrem de spinoase în drept. Altfel spus, există riscul ca tocmai elanurile justițiare (repet, îndreptățite din punct de vedere moral) să constituie un atac la statul de drept. În spațiul juridic ajungem de fapt să repetăm atitudinea perioadei comuniste de a condamna pe baza unor noi legi fapte înfăptuite sub imperiul vechii legi penale. Principiul neretroactivității legii penale ridică probleme semnificative pentru acest demers. Este curioasă lipsa de reacție a juriștilor pe această temă, ce mă duce cu gândul la existența unei presiuni asupra acestui mediu. Însă principiul neretroactivității legii penale ridică și o problemă politică, fiind posibile două situații: fie faptele nu erau prevăzute de legea penală în vigoare la acel moment, deci sancționarea lor este mai curând una politică, fie faptele erau prevăzute în legea penală în vigoare în timpul perioadei comuniste, ceea ce înseamnă că este vorba de un spațiu juridic situat în plin drept (adică un argument în favoarea unui regim criticat tocmai pentru distanța față de dreptate).

[2] Cum ar fi „împrumuturile” doctrinare din zona socialistă realizate de PNL, alianța dintre PSD și PNL, nefirească ideologic dar firească în contextul ambiguităților ideologice din spațiul românesc etc.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Răspunsuri

  1. Liviu Iulian Cocei spune:

    Nu cred că sensul acestei „vânători” a torţionarilor vizează, în totalitate, îndepărtarea tinerilor de aspiraţiile de stânga. E vorba de îndepărtarea de „extrema stângă”, aşa cum s-a făcut şi în cazul extremei drepte (condamnarea legionarilor pentru uciderea unor intelectuali precum Iorga).
    Că vine târziu, se prea poate. Dar nici naziştii nu au fost prinşi imediat, unii dintre ei fiind găsiţi chiar pe la vârsta de 90 de ani, prin diferite paradisuri.
    Faptul că se petrece acest lucru târziu nu schimbă cu nimic ce-au făcut. Din punctul meu de vedere, cine se simte dezamăgit că abia acum se întâmplă intră în categoria celor care cred că „timpul şterge orice durere”, „timpul le rezolvă pe toate” etc. Eu nu cred toate astea. Timpul nu poate aduce alinare, ci numai uitare!
    Cât despre vina sistemului şi scuza stereotipă că „am executat ordinele” nu cred că merge decât până la un punct. În momentul în care torţionarul, chiar dacă se află sub autoritatea sistemului, acţionează „a fortiori” în direcţia eliminării adversarilor politici, vrând parcă să-şi depăşească atribuţiile şi aşteptările lui Big Brother, analiza lui Zimbardo scârţâie.

  2. viorelrotila spune:

    Problematică judecata pe care i-o faci lui Zimbardo, însă nu-i un deranj mare pentru mine. În acest caz nu mă interesează perspectiva disculpării torționarilor prin judecata sistemului, ci limitarea răspunderii la cazul lor, în condițiile în care au făcut ceea ce era coerent cu aspirațiile sistemului. Altfel spus, mă deranjează anularea culpei în cazul responsabililor principali.
    Exemplul judecării naziștilor nu constituie un argument în favoarea vânătorii de torționari, ci în direcție analizei responsabilității pornind de la vârf. La Nürnberg judecata a pornit de la cel mai înalt nivel (evident, din cei care au fost găsiți) și nu a ajuns la sergenții sau caporalii care făceau exces de zel în lagărele naziste (e drept, unii dintre ei au fost judecați și condamnați ulterior de tribunalele de denazificare – cca. 10.250 în total). Toată această activitate s-a petrecut în mod accentuat în primii 4-5 ani după război, ulterior cunoscând o lentă încetinire până la dispariție. La cca 14 ani de la terminarea războiului putem considera că procesul a fost încheiat, ultimii condamnați fiind eliberați. În mod cert după 20 de ani aspectul instituțional a dispărut, problema menținându-se mai curând în cadrul dezbaterilor intelectuale. (O prezentarea sintetică a denazificării, făcută de Michael Shafir, poate fi găsită aici: http://phantasma.ro/wp/?p=1518).

    Tocmai absența intenției unei judecăți serioase îmi creează unele dubii asupra intenției care a determinat declanșarea acestui proces. Dublată de mediatizare excesivă, povestea pare să se transforme mai curând într-un spectacol menit să impresioneze și intimideze, decât într-un act de justiție.

    Opinia ta ”cine se simte dezamăgit că abia acum se întâmplă intră în categoria celor care cred că “timpul şterge orice durere”, “timpul le rezolvă pe toate” etc.” cred că ai vrut să sune discret diferit: „Cine crede că este prea târziu intră în această categorie”.

    M-a interesat nu atât existența sau absența durerii, ci sensul deschiderii/menținerii deschise a unor astfel de răni. Dacă ele au un rol purificator pentru națiune discuția merită purtată. Dacă însă asistăm doar la o utilizare a acestora în interesul prezentului, selecția torționarilor, a complicilor acestora și a autorilor morali fiind făcută în funcție de interesele de moment, atunci nu mai este vorba de un act de justiție. Dacă nu este vorba de aplicarea universală a unor criterii de judecată atunci bucuria identificării și condamnării celor 2-3 torționari pe care o trăiește societatea are un caracter problematic, fiind de fapt un gest de admirație pentru o vendetă publică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site