(Aceste rânduri constituie un comentariu la articolul Cu grație în apărarea analfabetelor, de Caton Musceleanu)
Așa cum aminteam, sunt de partea Iluminismului, a efortului de a educa cetățenii, chiar asumând riscurile pe care le aduce cu sine instituționalizarea educației. Ba chiar cred că avantajele acestei instituționalizări sunt net mai mari decât dezavantajele sale, cel mai mare avantaj constituindu-l socializarea, gradul de omogenizare a perspectivelor, pe baza căruia avem șanse să ne înțelegem, adică să formăm comunități din ce în ce mai mari. Echilibrată cu un grad de conservare a particularităților etnice/comunitare/religioase/naționale, educația poate reuși să satisfacă atât cerința unui „limbaj comun” pentru cetățenii unui stat cât și necesare identitate, dreptul la diferență. Iarăși, accentul cade pe măsură.
Faptul că avem (accidental sau nu) părinți cu puțină carte sau deloc, care s-au străduit din răsputeri ca odraslele lor să învețe carte încă nu dovedește nimic privind perspectiva generală la care ar trebui să ajungem.[1] Interesul care i-a mânat este destul de puțin probabil să fie unul cultural, fiind mult mai apropiat de dorința ca al loc copil să ajungă o formă de șef, să nu trebuiască să muncească la fel de mult etc. Adică, o soluție de „a se ajunge” alternativă la cea a îmbogățirii (destul de probabil ca aceasta să nu fi fost o opțiune în acea perioadă), via educație.
Sunt de acord cu apărarea analfabeților.[2] Raportat la solicitările societății actuale riscă să fie cei mai dezavantajați. Consecvent cu viziunea iluministă, primul gest de apărare a lor (unul urgent) trebuie să-l constituie sprijinul pentru alfabetizare. Sper însă ca această apărare să nu capete forma generării unui număr cât mai mare de analfabeți.
Din interiorul „teoriei mele” privind prevalența culturii nu pot să cred în soluții definitive, fiecare soluție adusă de istorie având doza ei de inconveniente, suficiente pentru a fi tentați întotdeauna să căutăm altceva (chiar dacă uneori acest altceva se dovedește o soluție mai slabă decât ce aveam la un moment dat. Ceea ce nu înseamnă însă că nu sunt de acord cu oportunitatea acestor „căutări”; mai mult chiar, cred că suntem într-unul din momentele oportune pentru un astfel de demers.
În ceea ce privește definirea lui „Acasă” drept „CEVA MEREU PREZENT / TRAIRE BUCUROASA in SUBSTANTZA LUI A FI/ curbura de trecut si viitor in/prin MINE/SINE si cordon ombilical cu MEMORIA COLECTIVA”, mărturisesc că am nevoie de ceva timp să meditez la această formulă aproape poetică și să-i prind sensul. Bănuiesc că trebuie să intru într-un mod de rezonanță cu ea. Aș fi înclinat mai mult către o definire a-temporală a lui, care să înglobeze, făcându-le aproape nevăzute, trecutul, prezentul și viitorul și, simultan, să combine câteva localizări spațiale (să spunem locurile văzute/anticipate/visate) cu un mod ubicuu, capabil să acopere intuițiile noastre despre lume și univers, și descrierea poate continua. De altfel, putem să citim diferitele prezentări ale Raiului sau formulelor echivalente pentru a accede la formule colective de „Acasă”. Multe din caracteristici sunt formule care transformă lipsurile din această lume în formule îndestulătoare, mergând până la exagerare, adică ratând o trăsătură esențială a oricărui „Acasă” – măsura (spre exemplu, musulmanii – bărbați, deci misogini prin definiție! – consideră că Raiul este plin de fecioare).
Sunt de acord că există o legătură, încă insuficient cercetată, între emoții și conștiință, sentimentele constituind un indiciu prețios în acest sens.[3] (Expresia „…stimulilor din arealul cultural al miscarii…”) mărturisesc că n-o înțeleg; deci îmi lipsește ceva din înțelesul propus pentru emoții și conștiință.) Că ele sunt precursori ai cuvintelor iarăși pot să accept ca ipoteză de lucru pentru un experiment mintal. Lipsește însă ceva esențial pentru a putea vorbi de cuvânt: gândul. În această interesantă descriere s-a ivit un nepermis salt de la emoții, considerate necuvinte la cuvinte, ratându-se gândul (intenția) ca „substrat” obligatoriu pentru existența cuvântului. Ceea ce înseamnă că interesul nostru trebuie să se îndrepte mai întâi către legătura dintre emoții și gânduri sau, în varianta evoluționistă la parcursul ce duce de la emoții la emoții/sentimente + gânduri.
În ceea ce privește mama cu cei doi copii certăreți cred că suntem nevoiți să alegem între două variante: fie mergem pe teoria „softului divin de genul feminin” și atunci o acceptăm întru-totul, cu toate consecințele sale (constatându-i, cel puțin în cazul acestui exemplu, ineficiența), fie mutăm accentul educației pe context, adică pe factorii socio-culturali, și atunci ne îndreptăm atenția către cultură (în înțelesul ei extins: educație-civilizație-cultură). Nu am sugerat că acea mamă este vinovată, ci că Mama nu constituie panaceul pentru afecțiunile societății noastre, încercând să ilustrez această idee prin exemplul pe care l-am preluat. Ieșim dintr-un cadru argumentativ riguros în momentul în care optăm pentru „mama deținătoare exemplară a softului divin” când rezultatele sunt bune și învinovățim contextul (cultural) atunci când ele evoluează în sens negativ.[4] A invoca absența „unei metodologii a mamelor” ca posibilă scuză a unor carențe în activitatea de educare constituie un apel la necesitatea unor instrumente culturale/de civilizație; ceea ce excede, iarăși, „softul divin” ca soluție universală.
Departe de mine de a spune că „răul este de genul feminin”. Tot ce am propus este să pornim de la constatarea faptului că răul și binele sunt în noi, că suntem sursa ambelor, singura diferență fiind una de măsură. Suplimentar, reiterez ideea că abordările pe criterii de gen nu constituie o modalitate de rezolvare a problemei, ci de înmormântare a ei. Sper totuși să nu fiu acuzat de „blasfemie”[5] dacă-mi permit să dau exemple de momente de răutate ale femeii sau de femei care fac rău, recurgând în aceeași măsură la exemple de bărbați aflați în această situație.
Am sugerat sorgintea marxistă a feminismului argumentând faptul că el preia și reconfigurează în planul relațiilor dintre cele două sexe (genuri, pentru a fi corect politic) ideologia luptei de clasă; adică aduce cu sine nevoia de inamic, de dușman, de vinovat. Or, exact de asta nu are nevoie acest popor, mult prea înclinat să găsească vinovați și să se epuizeze (aproape terapeutic, uneori chiar mistic) în condamnarea lor, ratând astfel necesarele soluții. În termenii orientării fundamentale, feminismul aduce cu sine certitudinea privind existența unui vinovat anume, chiar înainte de se apuca de cercetarea problemei. Ceea ce înseamnă că vina bărbatului (caucazian, îndeobște) excede orice demers constatator, căzând la stadiul de slogan. Vina bărbatului caucazian înseamnă învinovățirea fiecărui bărbat caucazian pentru ce au făcut unii bărbați caucazieni. În felul acesta „Marele asupritor alb” este adus la stadiul de minoritate discriminată tocmai de minoritățile ce se consideră discriminate, ajunse acum la a practica o lege a talionului ce judecă grupuri și nu indivizi. Cred că am trecut toți prin aceste acuzații nedrepte izvorâte din generalizări pripite,[6] chiar dacă, analizând comparativ, în cazul meu este mai curând simbolică.
Departe de mine convingerea că „răul este de gen feminin”. Să nu confundăm un argument care încearcă să demoleze credința în „femeie ca sursa indiscutabilă și unică a binelui” (o citare rezumativă), o inutilă încercare de mitizare, cu faptul că cele argumentate dau seama de fapt de o altă credință. Răul nu are gen; adică, la el au acces ambele genuri în mod egal. Că mărimea răului poate ține și de locul pe care-l ocupă fiecare în ierarhia socială nu rezolvă încă problema, deoarece atunci și „participarea la bine” ar fi direct proporțională cu locul fiecăruia. Prezentarea mea drept un misogin nu face parte dintr-o structură argumentativă (este un recurs la pseudo-argumentul ad personam), chiar dacă ea ar putea aduce un oarecare succes la câteva persoane de gen feminin, bucuroase că „a mai fost demascat unul”. Mă declar neutru față de aceste raportări, nefiind nici pro, nici contra femeilor, așa cum nu sunt nici pro, nici contra bărbaților (mențiune valabilă în registrul „războiului dintre sexe”). Subiectul universal nu poate fi bărbatul sau femeia, ci omul; acesta este sensul umanismului la care mă strădui să acced.
Mai departe asist la o răsturnare poetică, o înlocuire a ceea ce trebuia să fie un set de argumente cu fraze ce fac apel la emoții, fiind imposibil de răspuns într-o linie rațională la ele („io cred ca anterior chiar am spus si repet ca vreau sa ma plec si pe bune vreau sa fiu rob al GRATIEI FEMINE..”). „Decizia” individuală de a asuma calea dragostei este una comună tuturor, însă pe rând și nu pentru perioade prea lungi. Ea nu face decât să argumenteze, la modul implicit, împotriva ideologiei feministe, din care văd preluate, din loc în loc, linii de argumentare. Ca să-mi dau frâu liber pornirii de moment pentru mici răutăți, amintesc faptul că „Grația feminină” este, alături de „misterul feminin” și „eternul feminin”, o formulă acuzată de feminism ca mascând dorința de dominare; ea reprezintă o forțare a femeii către asumarea unei esențe pe care el i-a prestabilit-o, refuzându-i libertatea de a-și căuta propria identitate, de a se autodefini, asemenea, bărbatului, prin intermediul creației (Simone de Beauvoir, Al doilea sex; citare aproximativă, rezumativă, din memorie). Altfel spus, posezi, simulând adorarea. „Prosternarea” la care faci apel camuflează o dorință de posesiune, un „Ești a mea!” (fie el spus și sub forma „Ești mama copiilor mei!”), nicidecum o modalitate de a vorbi despre un egal, despre un tovarăș de viață.
Personal tind să asum o limită a Logicii, adică a discursului rațional, care-mi generează câteodată senzația unei constrângeri, a unei ratări a expresiei.[7] Am și un argument în acest sens: centrarea excesivă pe rațiune (o formă de „exces” a modernității) în dauna emoțiilor/sentimentelor. Presupunând că intuiția mea este corectă, atunci avem nevoie să utilizăm și alte forme de expresie. Problema o constituie însă faptul că amestecul dintre discurs și artă (singurul pe care-l văd capabil să acopere o astfel de deficiență) nu a intrat încă în posibilitățile umanității de exprimare concomitentă, el fiind posibil doar în variante separate de expresie, fiecare cu modalitățile lor separate de interpretare. Arta aduce o doză mare de subiectiv,[8] de interpretare, dependentă de contextul personal și cultural.[9] Ceea ce înseamnă că am ieși din cadrul consacrat al unui dialog, alunecând către altceva.[10] Motiv pentru care nu văd altă soluție decât să ne menținem într-un cadru argumentativ, pe care-l putem cel mult completa cu câteva exemple capabile de a reda conținuturi afective (în limita posibilității fiecăruia dintre noi de expresie artistică).
Pe de altă parte însă, arta nu cheamă într-adevăr la dialog, în sensul să discursiv, ci la regăsire de sine, deseori la regăsirea în subiectul generic uman, dar asta coincide cu una din dimensiunile esențiale a lui „Acasă”. Ceea ce înseamnă că putem porni în căutarea unui sens al lui în artă, adică, iarăși, în cultură. Exceptând folclorul, care ține de un minorat al culturii, de o copilărie a ei, nu prea avem în ce „direcție națională” să ne îndreptăm astfel încât să trăim un sentiment de universalitate, că noi am construit una din dimensiunile posibile ale lumii, în rostirea noastră artistică regăsindu-se una din potențialitățile ființei. O analiză critică va revela cultura noastră ca un fel de „anticameră națională” la cultura occidentală, o preluarea și adaptare a temelor ei. Este suficient să ne amintim efortul lui Maiorescu, cu toată posteritatea lui, ca să observăm coincidența construcției culturale naționale cu efortul de apropiere de Occident. În planul civilizației putem zări efortul lui Carol I de a orienta această țară către modul occidental de-a fi. Asta înseamnă că din punct de vedere cultural sunt „Acasă” în Occident, în acest mod de a lumi atât de criticat. Însă tocmai aici intervine una din marile probleme a găsirii lui „Acasă”: faptul că trăiesc, în mod simultan, în interiorul culturii occidentale și în afara ei.[11]
Reîntoarcerea în locul natal este o regăsire a unui „timp medieval tulburat de modernitate”, o regăsire a unei forme trecute a civilizației occidentale. Mediul rural încă n-a reușit să iasă din nivelul de civilizație medievală, cu toate eforturile iluministe ale câtorva generații.[12]Țara în care trăiesc manifestă o formă de „civilizație occidentală tulbure”, un amestec de valori: asumăm în mod declarativ valorile occidentale fără însă a le putea zări realizarea în plan social. De altfel, în planul social este cea mai vizibilă o formă de sciziune, împărțindu-ne în oameni care tind să acționeze conform modelelor occidentale (un cult al muncii și realizării personale, respectul regulilor, dorința unor construcții – sociale, civice, arhitectonice etc. – conforme acelui model și așa mai departe) și oameni rămași cumva într-o nostalgie a altor timpuri. Nu știu cine are dreptate. Ba chiar cred că situația nici măcar nu poate fi analizată în termeni de adevăr. Nehotărârea este vizibilă, așa cum este și firesc, chiar și în plan politic: trecem rapid de la idealuri de dreapta (ba chiar formule de dreapta împinse până departe, pe model neo-liberal) la pretinse idealuri de stânga; statul trece de la asumarea eliminării statului social (o imensă greșeală) la pretenția de a reconstrui rapid un stat social (o altă greșeală); adică, suntem excesivi, nehotărâți, insuficient determinați, chiar și la nivel instituțional. Avem instituții construite pe model occidental însă ele ajung să dezvolte o cultură orientală.[13] Raportat la dorința noastră de aflare a lui „Acasă” în principiu diferența față de Occident n-ar fi o problemă; cu condiția însă de-a fi o diferență asumată, intenționată, donatoare de identitate.
Povestea cu limbajul non-verbal este mai complicată decât pare. Chiar dacă impropriu numit „limbaj”[14] (de fapt doar la modul figurat), putem admite că posibilitățile sale expresive sunt suficiente pentru a transmite un set de sensuri. Legătura lui cu exprimare emoțiilor ai surprins-o excelent. Există o întreagă construcție teoretică coerentă cu această temă, realizată de un „guru” al limbajului non-verbal, Paul Ekman.[15] Numai că „limbajul non-verbal” este condiționat de existența limbajului (verbal), fiind un gen de eboșă a acestuia, existând într-o modalitate (ontologică) complementară. Este modalitatea în care accedem la un înțeles al lui, deci putem vorbi despre el. Îmi este greu să cred în posibilitatea unei conștiințe înainte de apariția limbajului. Pot accepta necesitatea unui moment de trecere de la comportamentul animal la limbaj, moment ce ar putea fi acoperit de emoții, de manifestarea lor comportamentală și „înțelegerea” acestei manifestări de altul (evidențiată de adaptarea comportamentului altuia – adresant). Etnologia ne poate da importante indicii în acest sens. Mai mult chiar, sunt convins că emoțiile reprezintă un moment necesar în trecerea la gândirea simbolică și, apoi, la combinarea simbolurilor între ele (procesul dând seama ne nașterea limbajului). Emoțiile înseamnă deja intenționalitate exprimată și deschid posibilitatea adaptărilor emoționale, adică a unei forma inițiale de a fi împreună. Însă emoțiile singure nu permit actul reflexiv, adică înțelegerea de sine. Abia gândirea simbolică a deschis această poartă care a dus la umanitate. Înainte de asta putem vorbi doar de adaptări reflexe, adică de o formă de „gândire”.[16]
În privința religiei nu pot aluneca într-un asemenea gen de judecată raportat la contextul în care am amintit-o. Reamintesc faptul că în discuție era capacitatea religiei (oricărei religii) de-a asigura un context discursiv pentru căutarea lui „Acasă”. Aflându-ne în preajma Crăciunului într-un spațiu creștin, este evident că participăm la o modalitate a lui „Acasă” construită în interiorul unei religii anume.[17] Nu pot să neg realitate experiențelor personale/etnice, însă expunerea lor trebuie să fie relevantă pentru tema în discuție.[18] Dacă introducem în discuție comportamentul unor reprezentați ai unui corp/comunități/popor/etnii, sau chiar și comportamentul ansamblului într-o anumit perioadă, riscăm să alunecăm împreună într-o serie de acuzații care ne smulg din cadrul ontologic pe care ni l-am propus. Încercând un exemplu dintr-o altă zonă de manifestare a sensibilităților, este ca și cum am începe să urâm toate femeile pentru că ne-a trădat cea de lângă noi; sau, o femeie să urască toți bărbații, pentru că cel de lângă ea (eventual majoritatea celor pe care îi cunoaște) este bețiv și o bate. Putem folosi astfel de exemple cel mult ca introducere într-o problemă, dar în nici un caz în calitate de modele exemplare, capabile să ne formeze deja o concluzie.
Cum sunt din vecinătatea localității în care Alecsandri a cules Miorița, ea ar trebui să-mi trezească sensibilități mult mai puternice. Am însă suspiciunea că ea nu reflectă ceva din acele meleaguri, baciul vrâncean având un rol negativ. Suplimentar, nu știu dacă putem vorbi de nedreptate în dispariția unor conținuturi folclorice: folclorul are „un caracter perisabil”, abia cultura îndrăznind practicarea unor forme de conservare, adică tentând supraviețuirea în timp (riscând formele denaturate; adică interpretările).
Explicația reușitei fratelui mai mare care preia rolul tatălui absent poate fi alta decât „softul divin”: el se instalează într-un rol predefinit, căruia contextul cultural (minor sau major) i-a prescris deja liniile de acțiune. Este vorba de succesul instalării într-un rol prestabilit, conturat prin intermediul așteptărilor membrilor de familie și ale societății. Nu am la îndemână o situație statistică ce ar putea să-mi susțină întrucâtva argumentele, însă, pe baza scurtei experiențe personale (adică practicând o inducție), tind să cred că astfel de copii ajung într-un procent foarte mic în situația de revoltați; situația ar ține de faptul că-și găsesc rapid propriul loc, nemaifiind nevoiți să încerce a da pe alții la o parte (o variantă de interpretare a revoltei tinerilor).
Cu „vinovăția autorilor culturii culte” nu pot fi de acord. Terminologic, la sugestia unui prieten, propun utilizarea termenilor introduși de L. Blaga, respectiv cultură minoră și cultură majoră, pentru a evita un paradox inutil (antonimul culturii culte). Adică, să forțăm asimilarea folclorului cu cultura minoră (poate nu a fost exact asta intenția lui Blaga), utilizând formula cultură majoră pentru ceea ce numești „cultură cultă”. În felul acesta am putea reuși ieșirea dintr-un registru ideologic, chiar dacă riscând altul, care este însă mai puțin periculos.
Orice tip de cultură presupune creația, adică creatorii. Chiar și în cazul culturii există o distribuție a rolurilor culturale: unii (puțini) sunt creatori iar restul căpătând roluri de perpetuatori, beneficiari direcți (cei care „gustă” creația, o apreciază), și beneficiari indirecți (cei care sunt indiferenți față de artă, trăind însă pe seama schimbărilor de viziune pe care gestul cultural o produce în societate).
Creatorul este un tip anume de reprezentant (democratic, nu?!), el fiind purtătorul de expresie al epocii/comunității sale. Oricâtă viziune socială (chiar socialistă) am asuma, nu putem cădea în egalitarism cultural, deoarece asta ar însemna moartea culturii prin anularea creatorilor. Chiar și în cazul folclorului vorbim de creatori anonimi.[19] Capacitatea de creație culturală, talentul, geniul nu cunosc o distribuție democratică. Ele depind de „diferențele de soft divin”.[20]
A vorbi de creație în termeni de vină este problematic. În principiu, aș merge pe-o variantă neutră axiologic în analizarea culturii. Totuși, dacă admitem o moralizare (forțată) a gestului creator, meritul (virtutea, în universul de discurs moral) este cel puțin egal cu vina. (În planul beneficiarilor s-ar putea să vorbim de mai multă vină decât virtute). În același timp, cultura înglobează cumva propriile-i judecăți axiologice (prin intermediul criticii și confirmării creației ca operă culturală), respingând în bună măsură „creațiile rele”. De fapt, cultura suferă continui procese de epurare, fiind tot timpul adaptată la moralitatea epocii pe care-o înglobează și căreia îi dă un chip artistic.
Ca umanitate, toți suntem cumva „rezultatul unui mic grup de oameni, nesemnificativ numeric”.[21] Singura semnificație a numărului este cantitatea care, în sine, este informă. De altfel, aceasta este și una din principalele probleme contemporane, „căderea sub semnului numărului”, a sărăciei sale de sens. În plan social simbolul dominației sale îl constituie masa, ca formă de aglutinare socială practicată de Putere. Nu pot să fiu convins de o inteligență a mulțimilor, care ar genera spontan soluțiile ideale.[22] Chiar și abordarea neștiințifică îmi furnizează același rezultate: numărul persoanelor semnificative pentru mine este relativ redus raportat la toți cei pe care i-am întâlnit. O dovadă în sensul afirmațiilor mele ne-o oferă și istoria: nu-mi amintesc să existe comunități care să nu fi organizat forme de recunoaștere/comemorare/venerare a unora din membrii lor (reali sau imaginari). Admițând că ar fi o problemă a minții noastre, această constatare ne conduce inevitabil la concluzia că am ajuns aici datorită acestui mod de organizare a socialului, care privilegiază unii din membrii comunităților, acordându-le diferite sarcini și onoruri. Faptul că noi avem o problemă cu generarea elitelor, cu alegerea reprezentaților ține de lipsurile acestui popor, remediabile de altfel.
Cultura (majoră sau minoră, ori cultă sau…?) este o formă prin excelență a lui „Acasă” a umanității, cea mai importantă dimensiune a ei. Motiv pentru care ne simțim „Acasă” în cultură în măsura în care ne simțim „Acasă” în umanitate (un concept atât de general, care uneori pare forțat, dar atât de roditor în planul generării unor idealuri, a unor drepturi, inclusiv pentru minoritățile de tot felul, reale sau forțate). Separarea culturii de Acasă înseamnă rătăcire, sărăcire, înstrăinarea omului de umanitate. Ceea ce înseamnă că toți creatorii participă, în mod exemplar, la construcția istorică și comunitară a lui „Acasă”, forma ce-a mai cunoscută fiind cea de lume.
Despre relația cu statul doar atât:
Când eram copil și tata se întorcea de la muncă, prima întrebare cu care-l întâmpinam era: „Ce mi-ai adus?” Și, invariabil, îmi răspundea: „Un pui de băs?”. Până pe la 5 ani mă uitam curios la mâinile lui așteptând să văd ceva zburând din buzunare sau zburdând din geanta desfăcută. Între 5 și 7-8 ani începusem să pricep, după atâta repetiție, că ar putea să fie o glumă; însă un dram de speranță în ceva necunoscut-miraculos încă aveam. Evident, din toată sărăcia îmi aducea câte ceva. Cum banii nu trebuiau risipiți pe jucării decât în ocazii speciale, eram bucuros și de-o bucată de pâine (pe atunci un lucru rar pentru noi; o bună parte din copilărie am mâncat deseori ca desert o bucată de mămăligă prăjită pe plită și unsă cu magiun. Biscuiții „Berceni” intrau deja la delicatese, alături de Eugenii).[23] După ce „ne-am mai ajuns” și ai mei reușeau să procure pâine mai des, savuram cu plăcere restul de pâine purtat de tata în geantă întreaga zi; rămăsesem cu sentimentul de „ceva adus”, cu senzația ascunsă că tocmai acela ar putea fi puiul de băs așteptat. Evident, aceste emoții participă la mulțimea sentimentelor care-l conturează pe „Acasă”.
Acum, discret amuzat, un pic resemnat și cu un dram de enervare, aștept cu același sentiment câteva cereri de rambursare, continuând să sper în „puiul de băs” promis de statul român, chiar dacă între timp am început să pricep că speranța mea este foarte aproape de iluzie. Și aceste emoții fac parte din al meu „Acasă”, din străduința de a mă simți „la mine” în România. O morală posibilă ar fi următoarea: orice autoritate îți poate genera lejer speranțe, chiar dacă-ți promite ceva inexistent ori un lucru pe care este incapabilă să ți-l aducă. Disponibilitatea noastră de a fi păcăliți pare infinită, mai ales dacă este activată de către promisiunea potrivită. În calitate de „copii ai acestei nații” vom fi dispuși întotdeauna să credem într-o promisiune, fie ea făcută în timpul unei campanii electorale sau pe seama fondurilor structurale.
PS. Ultima parte a articolului de referință este o problemă mai curând politică, în care nu sunt încă pregătit să intru. Motiv pentru care mă rezum la cele spuse mai sus, în căutarea unui „Acasă” ontologic, știrbit (deocamdată) de dimensiunea lui politică.
[1] Este drept, dovedește totul în plan personal, generând un model de-a fi demn de urmat; adică o plenitudine a sentimentului de „Acasă” pe acest palier. Cu mențiunea suplimentară că în cazul meu situația a fost coerentă cu aspirațiile unui procent însemnat de persoane, fiind vorba aproape de un „curent cultural” (parte a unei strategii post-iluministe de educare, dacă ne gândim la Spiru Haret, spre exemplu), în timp ce în cazul pe care-l descrii este aproape eroic, fiind o acțiune împotriva culturii existentă la nivelul etniei.
[2] Admit chiar că problema este mult mai complicată decât pare, putând fi vorba de un efort intelectual de care unii să nu fie capabili. Însă pentru a ne convinge de faptul că trebuie să acceptăm o astfel de situație ca un dat avem nevoie de o serie de studii care să convingă. Totodată, este evident că trăim totuși într-o societate (gândind global) din ce în ce mai solicitantă din punct de vedere intelectual, care tinde să fie chiar discriminatoare pentru cei care vor să asume „un refuz al cărții”. Deci analfabetismul ar putea necesita o abordare mai complicată, mai ales că nu exclus posibilitatea ca viitorul să aducă trecerea la o altă modalitate de operare cu simbolurile.
[3] Ca să fiu cârcotaș, și în ceea ce privește conștiința cercetările nu au reușit să propună o soluție unitară. Motiv pentru care ar fi bine să-i definim sensul înainte de-a opera cu el. Să sperăm încă că vom reuși să-l conturăm pe parcurs.
[4] Evident, raționamentul include o generalizare (ca orice recurs la concepte), ratând astfel excepțiile în care situațiile pot fi exact de această natură: comportamentul identic al mamei are rezultate diferite datorită contextelor diferite. Însă, chiar și în acest caz suntem nevoiți să observăm rostului contextului (cultural) și să căutăm soluțiile posibile pentru îmbunătățirea lui. Or, singura soluție care-mi vine în minte este cea iluministă, adică educația (ce include educația pentru a fi împreună).
[5] În tonul „religiozității feministe”.
[6] Adică dintr-o lene a minții, din bucuria ei de-a aborda cu etichete colective situații individuale, reducând povara analizei fiecărui element întâlnit. Constatăm astfel că un mecanism cognitiv, care are o însemnătate enormă în planul cunoașterii, respectiv capacitatea de a generaliza, de forma concepte, pentru a putea opera mental mult mai ușor cu mulțimi, ajunge să fie dăunătoare în unele contexte. Altfel spus, această achiziție culturală, ce tinde să se înscrie în codul genetic (este doar o aspirație!), în „softul divin”, participând din plin la supraviețuirea speciei, ajunge ca în anumite contexte să fie dăunătoare. (Așa putem explica nedumerirea celor culpabili, dificultatea de a-și înțelege propria culpă, din moment ce ei au procedat „ca de obicei”.) Ce ar trebui să facem în acest caz, s-o eliminăm (spre exemplu, să interzicem acest tip de proces mintal)? Nu aș recomanda cu nici un chip asta, deoarece costurile ar fi imense. Nu rămâne decât capacitatea de discernământ, care se capătă prin educație, prin exercițiul operării cu situații diferite astfel încânt să putem ajunge la fina recunoaștere a situației ce pare identică dar este, pe fond, diferită, necesitând intervenția unor mecanisme mentale suplimentare, a unor forme de cenzură, a unor paternuri de gândire pe care trebuie să ni le asumăm sub influența imperativelor morale.
[7] Cu mențiunea că ea ar putea să dea seama de fapt de limitele mele, de incapacitatea de a accede la toate potențialității discursului. O dovadă în acest sens o reprezintă incapacitatea de a gândi într-o altă limbă (o limită evidentă în cazul filosofiei).
[8] Într-o proporție mult mai mare decât în cazul accesului la discurs.
[9] Ceea ridică o problemă suplimentară dialogului dintre noi, dacă pornim de la ideea, pe care ai propus-o, că aparținem unor contexte culturale diferite.
[10] O idee pe care n-o refuz apriori. Însă asta necesită o construcție complicată și de lungă durată, un traseu comun, condiții care sunt îndeobște îndeplinite fie de o relație de prietenie, fie de o relație tip maestru – ucenic (am exclus, a priori, o relație de cuplu!).
[11] Nici măcar formula „periferia culturii occidentale” nu-mi pare suficient de acoperitoare.
[12] Mai trist chiar, el este de câteva generații marcat de un „cult al fugii”, al plecării de acasă ca formă de realizare individuală. Prima destinație a constituit-o orașul (născând marile suburbii anonimizante) iar acum preferințele se îndreaptă către țările occidentale. Asta relevă oameni care se simt străini la ei acasă, cărora Casa, cu variatele ei înțelesuri (familie, comunitate, regiune, țară), nu le poate oferi mediul propice pentru realizare. Cei plecați sunt și ei în căutarea lui „Acasă”, ajungând să și-l configureze în modalități stranii, ca apartenență la două locuri (două spații culturale) diferite: locul natal și cel de destinație. Aceste plecări în masă relevă incapacitatea noastră de a construi o Casă, preferând să ne descurcăm individual prin a ne strecura „în curtea altuia”. Nu știu dacă cei plecați au fost determinați de incapacitatea noastră de a găsi soluții colective ori de o anume teamă de veșnicele majorități. Dacă motivul este acesta din urmă atunci am asistat la constituirea unei alte minorități: românii care doresc modelul occidental, asumând munca drept valoare (am definit-o ad-hoc, conform preferințelor personale). Însă faptul că ei sunt dezirabili în Occident arată că pierdem energii creatoare și, simultan, civilizatoare. Adică exact ceea ce ne lipsește pentru a da conținut tendinței noastre de a deveni occidentali. Numai că nu sunt sigur că ne dorim asta. Poate că aspirăm de fapt la preluarea doar a unora din dimensiunile Occidentului, refuzându-i rigoarea. Poate că, străbătuți fiind de promisiuni aiuritoare și nostalgii nedefinite, suntem prinși într-un spațiu al indeciziei, într-o dimensiune intermediară între Orient și Occident, care împiedică generarea unei construcții sociale solide, a unor idealuri donatoare de identitatea colectivă și individuală. De aici dorința noastră de a „pleca” în căutarea lui „Acasă”, descoperindu-ne într-un „spațiu” pe care nu-l recunoaștem ca al nostru și în care nu ne regăsim.
[13] Am depășit astfel formula formelor fără fond a lui Maiorescu, perseverând în construirea unui fond impropriu pentru mai toate instituțiile noastre.
[14] Îi lipsesc câteva din trăsăturile esențiale pentru a fi un limbaj. Un exercițiu poate fi util în acest sens: încercarea de-a exprima concepte în acest „limbaj”; dacă nu este suficient, se poate trece la propoziții, argumente etc.
[15] Putem accede la câteva ideile sale pe o cale aproape artistică, prin intermediul serialului Lie to me.
[16] Forțez o codificare a intenționalității primare sub această formă, ea dând seama de orientările fundamentale. Însă, încă nu este gândire în sensul tare al termenului. Abia gândirea reflexivă aduce posibilitatea conștientizării acestor intenții; nu însă și obligativitatea ei, fiind una din formele de împlinire a posibilităților noastre de-a fi umani ce-și așteaptă realizarea continuu, în fiecare dintre noi. Introspecția ar fi gestul reflexiv care permite în cea mai mare măsură luarea în posesie a sinelui; adică smulgerea dintr-o modalitate de-a fi la îndemâna propriilor porniri, asumându-le abia ulterior, prin intermediul comportamentelor (ar fi vorba de construirea unui „sine comportamental”, de sesizarea sinelui abia după ce „ne devine străin”, exteriorizat în „comportamentul nostru care nu este sine”, ci aparține unei „generalități corporale”, având mai curând un caracter reflex. Putem să vedem o formă sublimată a acestui mod de-a fi la omul beat, care nu-și poate controla comportamentul, dar continuă să spună „Eu!”, într-un mod deseori chiar orgolios. Atunci devine vizibilă la modul „artistic” ruptura, distanța de sine, asumarea rolului în care-l împinge societatea (a pedepsi un om beat pentru ceea ce face reprezintă o obligație de asumare a ceva ce a devenit străin, evidențiind o practică socială cotidiană).
[17] Chiar dacă putem orienta discuția către posibila reconfigurare a unor tradiții barbare sau a altor trăiri religioase ce însoțeau ivirea unui nou an.
[18] Cu mențiunea că există riscul de-a cădea în stereotipuri. (Stereotipurile sunt meme culpabilizate.)
[19] Chiar dacă tendința de-a identifica un creator ar putea da seama de-o orientare a conștiinței, de-o „mentalitate elitistă”, în terminologia pe care-i propus-o.
[20] Și el distribuit în mod inegal, după cum ai afirmat. Ceea ce ne-ar putea conduce la concluzia că inegalitățile își au originea în „softul divin”. De altfel, într-o ideologie a diferențelor cu orice preț asta constituie deja o valoare.
[21] Chiar și problemele universale sunt rodul acestui „grup mic de oameni”. Dacă ne raportăm la toți intelectualii (care merită acest nume) vorbim totuși de câteva milioane de oameni. Ceea ce le asigură inclusiv o semnificație statistică.
[22] Admit faptul că aș putea totuși fi victima istoriei evenimențiale. Identifică chiar posibilitatea unei alte probleme care-mi tulbură abordarea epistemică: orientarea minții către generalizări, către identificarea Unului în mulțime, derivată din obișnuința (devenită aproape natură) de-a subsuma indivizii ideii de mulțime, de-a structura datele senzoriale sub forma conceptului.
[23] Pentru nostalgicii după perioada comunismului precizez faptul că asta se întâmpla în anii ’70, undeva într-o comună din estul țării, în condițiile în care ambii părinți munceau: tata pe un șantier și mama la C.A.P.
„Dialog intre un extraterestru si O FLOARE„
In acord si cu dorintza ta ( exprimata in privat ) incerc o iesire din aceasta introducere / realfabetizare „a primitivilor de gen masculin care suntem” , iesire din aceasta „tentativa de dialog a noastra” intr-un fel CONGRUENT cu MINE, dar si cu dorinta ta de a ma decodifica rational, adica prin cuvant.
Incerc O TENTATIVA DE TRADUCERE a informatiilor „softului meu divin” tinand cont si de sesizarea ta corecta , te citez din ultima postare: „îmi lipsește ceva din înțelesul propus pentru emoții și conștiință. Lipsește ceva esențial pentru a putea vorbi de cuvânt : gândul (intenția) ca „substrat” obligatoriu pentru (pre)existența cuvântului. Vreau legătura dintre emoții și gânduri” .
Inainte de a –ami posta raspunsul meu, te anuntz ca suntem cititi si am avut dreptate, cei ce ne citesc sunt amuzati , discreti, multumiti si evident, isi vad de treaba lor, ca un parinte care croseteaza precum odinioara mama care dadea din gura la o sezatoare, dar, din cand in cand, se mai oprea din dialogul ei cu alte femeii si mai intervenea cu vorba pe langa mine, in timp ce continua si cu piciorul sa o legene in copaie pe sora mea cea mica. Oare poti tu Viorele cuprinde macar in imagini cate treburi deodata facea mama mea anlfabeta ? Rolul sezatorilor in „cultura mica” banuiesc ca iti este cunoscut da ? Socializarea care tu o vezi ca un „excelent rezultat indirect al organizatiilor” pe langa „farmecul socializarii de tip sezatoare” a femeilor analfabete de la tzara , din „ cultura mica” este doar un fassssss.
Astazi, unna dintre aceste „mame” care ne observa dialogul , mi-a trimis un linck spre care, daca vei avea rabdarea sa-l vezi pana la capat, vizionarea filmului iti va trezi in tine o senzatie de tip disconfort identica cu senzatia pe care am trait-o io citindu-te pe tine in ultima epistola pana la capat. In traducerea softului meu divin, aceasta senzatie/stimul identica pe care o poti trai si tu , spre care te trimit cu acel link, se numeste „sufla praful dupa toba” .
In termeni rationali, la intalnirea imaginara a unui extraterestru /robot intelgient uitat printre stele si praf , uite coalea, el se trezeste brusc aterizat /teleportat intr-un camp de flori si el nu are in softul sau indicatii despre floare. Avantajul tau in fatza extraterestrului este ca tu sti la ce este buna o toba si intzelegi si de ce este bine sa nu inspiri praful si ca inainte sa bati in ea , sa sufli praful/ sa o stergi.
Finalitatea ‚ „tentativei noastre de dialog” nu este ceruta doar de lipsa mea de timp fizic de a o continua ( sarbatorile se termina intr-o saptamana ) dar e dictata rational de lipsa unui obiectiv SMART si imposibil de continuat din lipsa vocabularului necesar continuarii dialogului nostru pe cerintele OBLIGATORII ALE SOFTULUI MEU DIVIN, pentru ca altfel nu ai mai dialoga cu „rolul meu de emir” ci, ai dialoga cu CNP-ul lui Caton MUSCELEANU sau „cu partea rationala din mine” Am redus partea rationala doar la o insiruire de numere tip CNP, ca sa-ti arata ca orice „cultura culta”, „rationala”, „cultura mare” sau „culta” cum vrei tu sa o redenumesti este SARACA / INADECVATA pentru decodificarea softului meu divin. E ca o incercare a unui PENTUM 286 de al decoda pe cel mai tare caculator actual , dar asta numai asa….ca sa-ti arat SENSUL inadecavarii limbajului, chiar daca intre ele si primele calculatoare si actualele aveau la baza cate un altfel de soft/limbaj.
Noi doi ( pretentiosi rationalisti ) dialogam in limbajul celui mai primitiv dintre calculatoare. Altfel spus pierdem timp pretios, chiar daca in 1000 de ani (admitem reusita ) am avea si rezultatele pe care un supercalculator si „o superEchipa de ganditori” acum ni le-ar valida si intr-o singura zi.
Nu mai stiu pe unde am citit si cui apartine acesta propozitie : ”inima are ratiuni pe care ratiunea nu le intzelege”. Am retinut acest gand nu pentru jocul de cuvinte ci pentru „pluralitatea /bogatia ratiunilor inimii” Vezi mai sus si pluralitatea actiunilor mamei mele in raport cu „unicitatea ratiunii” focusate doar pe o problema/obiectul observat/analizat. In concluzie orice lectie ar vrea sa ne predea iluminatii pamantului , prin ministerele lor FALOCRATE sau in PRIVAT ei azi sunt cei mai disperati dintre pamanteni ca nu intzeleg cum e posibil rational sa decodificam LIMBAJUL SOFTUL DIVIN , el singur capabil a dialoga instantaneu in toate limbile pamantului.
Inainte de ati vorbi despre GAND , deci tot inaintea aparitiei cuvantului „limba unica primara pe acest pamant a fost ( si ea este si creatoarea SOFTULUI NOSTRU DIVIN ) O numesc „LIMBA IMAGINILOR” desi ai sa intzelegi ca este mai complexa si io, descoperindui functiile in mine i-am zis „limba emica” din cauza ca e folosita de analfabetii si io m-am semnat „Emirul analfabetilor” :)). Cum o putem valida ca preexistenta in termeni rationali ?
Pune pe masa in fatza ta , pune pe doua calculatore cate 1000 de poze , cele mai faine care crezi tu ca spun tie ceva. Pe urma cu cele doua maini diferite in acelasi timp, obligi calculatoarele sa-ti dea pentru fiecare ochi cate o imagine. Dincolo de faptul ca „o imagine face cat 1000 de cuvinete” deci dincolo de faptul ca degetele tale iti arunca in ochi din fiecare clik cate 2000 de cuvinte pe secunda, inmultit cu 2000 de poze ( cate o mie in fiecare calculator ) iata ca ai putut sa cuantifici in cateva minute ca „LIMBA IMAGINILOR” are in dictionar minim 2 milioane de cuvinte. Daca mai potentezi aceste imagini si cu „sunetele muzicii cosmice” si cu potentialul combinatoriu al imaginilor tu Viorele iti dai seama despre ce bogatie de limba vorbim ? In realitatea , acesta limba pastrata de noi in softul divin este de necuprins rational si de aici si imposibilitatea decodarii limbajului primar al acestui „soft la purtator” pe care vrem sa-l decodam cu pretentiile rationale ale iluministilor, ale culturii culte sau mari, etc. Te intreb ce a retinut „cunoasterea stiintifica” din acesta „zestre la purtator” pana acum , ce a retinut din acesta „LIMBA A IMAGINILOR” ? Poate cel mult conceptul de IMAGINATIE ? Cum il defineste acesta cunoastere academica ? Merg pe „google dex” sa vad daca softul meu divin le accepta definitia rationalistilor , citez : „ capacitatea de a crea noi reprezentari pe baza perceptiilor„ Ok, o accept cu softul meu divin, dar te avertizez ca este acceptata ca pe minimul functiilor si puterilor ei. Este daca vrei ca fractalul din INTREG. Ori daca fractalul este o imagine in miniatura a INTREGULUi , tu viorele iti poti imagina acum cat este el de mic rezultatul culturii culturii tale inalte/ culte in raport cu cea ne-a lasat mostenire LIMBA EMICA a IMAGINILOR IN SOFTUL NOSTRU DIVIN ? Acum intzelegi de ce am fost io darnic cu tine si ti-am lasat OMUL CULT pe segementul antropologic de la aparitia primului cuvant si toate rezultatele acestor cuvinte din toate limbile pamantului ?
Intzelegi tu ca toate acestea la un loc, voi cei care imi vorbiti mie rational atat de putin si atat de rar chiar intre voi ca „oameni de stiinta” ( acum am vorbit din subsolul meu etnic ) incat voua majoritari rationali va mai trebuie 1000 de ani ca sa faceti natural 4 treburi deodata precum „mama mea analfabeta”.
Ok, revin in cultura ta si genul nostru, vin si io langa tine nu in rol de tata care cunosc limbajul softului divin, ci in rol de egal al tau care, noi impreuna cu toata floarea cea vestita a masculinitatii pamantului de la nasterea cuvantului incoa, iti spun tie draga prietene Vioerel , iti spun ceva si vreau sa nu te sperii. „Extraterestrii sunt printre noi” , dar sunt buni, sa nu te sperii, i-am vazut io stand de vorba cu o floare si floarea chiar crestea in fatza lor, semn ca la floare nu ii era frica si daca florilor nu le e frica de extraterestri , noua draga Viorele de ce ne-ar fi ? Pe urma, am vazut io Viorele, a venit reporteri si oameni de stiinta si, chiar au stat de vorba despre asta. Cam asta este esentza filmuletzului care mi l-a trimis mie una dintre cititoarele noastre. Acuma, daca vei reusi sa stai in fatza filmuletzului pana la final si sa nu spargi calculatorul :)) iti spun cu softul divin din mine ca nici Medvedev nu stie despre ce este vorba in propozitie, desi, el este cel care a dat acest interviu aici , sursa : http://dincolo-de-limite.blogspot.ro/2012/12/prim-ministrul-rus-dmitry-medvedev.html
“ Împreună cu valiza în care sunt codurile secrete ale bombelor nucleare, fiecare presedinte mai primeste un dosar marca Top Secret. Acest dosar contine toate informatiile despre extraterestrii, cât şi OZN-urile care au vizitat planeta noastră. Este un raport întocmit de serviciile secrete cu privire la controlul exercitat asupra extraterestrilor de pe teritoriul tării. Eu nu vă pot spune cât de multi sunt printre noi pentru că nu vreau să stârnesc panica.”
Draga Viorel, iti propun io acum in termeni rationali „sa nu-l crezi nici pe Medvedev si nici pe actorii din film spre care te-am indreptat” si pe fiecare din ei sa-i vezi doar ca pe niste „sarlatani” care vor sa ne disturbe pe noi cei din culturile mici de la treburile noastre cotidiene , „importante” si imagineaza-ti ( avem acest drept ) ca din fiecare cultura populara /”mica” vin cate minim „3 nebuni”, ne-ar mai trebui in dialogul nostru inca unu ca sa fim 3 :)) , imagineaza-ti ca fiecare se filmeaza pe acesta tema cu cate un „dialog pretentios stiintific” si se posteaza toti pe youtube. Conform culturi tale culte, culturi mari si rationale pe care echipa dintre „toti nebunii culturilor mici” care vorbesc despre acest subiect sa-i credem ?
Petre Tutea spunea pe undeva ca „mai multe adevaruri egal cacat” Cum alegem ? Sa-i credem pe cei care sunt mai aproape de iluminism ? Mai aproape de cea mai populara religie ? Sai credem pe cei care vin dintr-o cultura mai mare cum e cea din Rusia ? Sa-i credem pe reprezentantii negrilor ? Pe reprezentantii „oaselor mergatoare printre noi” ?
Internetul iti da intr-o secunda toate aceste variante , asa cum iti da LIMBA EMICA a IMAGINILOR toata informatia la purtator si tu nu ai decat o varinta de lucru : cea care se potriveste PERFECT cu informatiile care le ai in SOFTUL TAU DIVIN. Si , gandestete draga Viorele, ca toate astea se intamplau in noi si la intalnirile dintre noi ( speica biologica ) inainte de a ni se naste cuvantul. Pana aici ma intzelegi ? Plecam mai departe cu 3 concluzii si o scala lickert:
1 – Rationalul masculin din orice cultura nu e capabil de a decodifica ce este FEMEIA si resorturile „culturii populare” pana cand nu recunoaste si nu decodifca corect „informatia divina” din softul nostru divin. 2 – Toti rationalistii de gen masculin ai lumii din toate culturile mari sau mici , cate au fost si cate vom mai numara pana la „trecerea noastra in 5 D” nu vom stii ce este PLENITUDINEA si IMPLINIREA DE GEN pana cand nu vom fi capabili sa aplicam METODOLOGIC REGRESIA si sa comunicam cu aceiasi putere/TRAIRE in „LIMBA EMICA A IMAGINILOR”.
3- Cine sunt pamantenii care mai stiu cel mai bine aceasta putere a acestei limbii emice ?
1 – , „cercetatorii marilor puteri” , performeri culturali din fiecare cultura mica/populara, femeile cu rolul lor de mama de la copilul 3 in sus indiferent de grad de studii , copiii pana la varsta care incepe sa-i strice cererile noastre rationale necongruente cu softul divin, analfabetii si, in coada scalei Likert ,„iluministii” .
Prin asta se intzelege ca doar cam 30 % din ce este rational accepta si softul divin dar intr-o alta chee a pozitionarii mesajului. Procentul ti-l dau chiar din scanarea medie a ceea ce mi-as scris tu pana acum si ce am citit io din tine pana sa scriu primul meu mesaj. Daca iti amintesti ti-am spus in prima scrisoare ca mi-ai atras atentia prin emotiile mesajului, iar in penultima scrisoare ti-am explicat cum e cu fluxul energetic si conversia de tip „alergarea dupa fluturi” sesizata si punctata deloc intamplator de Elisabeta. Ar fi gresit sa interpretezi postarea Elisabetei ca pe altceva decat ca pe o vorba aruncata catre copilul care se apropia periculos de copaia in care era un copil mai mic si atunci, mama intrerupea crosetarea si focusarea pe dialogul cu restul femeilor ( la sezatoare ) doar pentru a ma brusca si a ma indeparta de copaia unde era leganata sora mea mai mica si nimic altceva. Asta a fost interventia Elisabetei care, desi inca nu este mama a minim 3 copii, a intervenit ca femee , antropolog, absolventa de teologie, profesoara pentru copii de clase mici si coetnica a mea, deci elisabeta din titlu, mie special a vrut a-mi trasmite ceva, si evident, altceva decat ai decodificat tu. Cea care mi-a trimis filmul este o doamna metis, si ea este mama, dar doar de 1 copil si de aceia ea croseteaza senzatii pe internet , precum mama sosete de lana. Prin acel film sus enuntat/trimis miea ea reunoaste ca este o „analfabeta” in termeni emici ( desi are masterand in termeni iluministi ) dar ea este avantajata de faptul ca pentru femei acesta „limba emica” este limba lor nativa de gen. E dreptul tau sa aperi iluminismul si e joaca de copiii sa crezi ca io in rol de „emir al deshertului’ voi fi vreodata chemat de femei ( fie ele si analfabete ) sa le dau vre-o mana de ajutor.
Mai degraba te-ar alege pe tine iluministii in rol de „lider de osti” sa vi LA MAREA LUPTA decat sa ma cheme pe mine femeile in curtea „sezatorilor lor de gen”
Dar mai degraba este posibil ca io in doar 24 de ore sa ma transform in femeie decat sa fie probabila castigarea acestei batalii de catre iluministi in fatza femeilor analfabete. Prin urmare, noi masculii nu avem nimic de aparat findca, aici nu e vorba de o LUPTA, alta decat a fiecaruia cu graba timpului care-l mai are la dispozitie fiecare pentru a se decodifica pe sine prin softul sau divin.
Io care am fost impins afara /in deshert de mama catre alte treburi, nu ma mai intereseaza soarta copilului etern leganat in copae ( azi omenirea ) fiindca ea este pe maini bune si „cocoseii” acestia de tip Medvedev, Putin, Obama, Baroso etc, abia astept sa vad cum se pisa pe ei de frica. Dar nu stiu daca imaginea asta am s-o vad prin simturile mele actuale daca ma intzelegi ce vreu sa spun fara sa ma crezi nebun sau trimis special al extraterestrilor. Din punct de vedere religoas asta se suprapune cu MANTUIREA/ELIBERAREA Din punct de vedere „emic” mesajul meu care nu vorbesc nativ „aceasta limba specifica genului feminin” dar stiu despre ce vorbesc, spun altor barbati rationali ca informatiile TARI din apa, de la femeie, din constiinta si din diadele de dragoaste, nu pot fi obtinute cu forta „iar FALOCRATUL RATIONAL fara a intzelege despre ce este vorba in propozitie se crede in continuare „buricul universului” Cu aceste concluzii, iti fac jocul si vin inapoi in dimensiunea mea de GEN, vin langa tine, vin din nou in „cultura mare” si iti dau raspunsul cerut „legatura dintre emotii si constiinta via gand” dar sa ma crezi pe cuvant ca ma straduiesc sa-ti raspund in acord cu „softul meu divin” fiindca altfel nu as mai fi io. Cat vei intzelege e treaba ta. Io doar ma straduiesc fiindca, m-ai rugat „sa incerc un alt fel de raspuns” dar ti-am si motivat ca este imposibil tehnic sa fie continuat.
Asadar care este legatura dintre emotii si constiinta ?
Din perspectiva softului divin , scalarea este asa: imaginii arhivate in ADN, stimuli exteriori, perceptie, senzatie ( dialog al imaginilor si stimulilor in limba emica care e mai mult decat dialogul imaginilor arhivate din experiemntul mental sus desenat) reprezentari pentru pregatirea gandului/deciziei in acord cu constiinta divina” Cum functioneaza ? Viorele ! In lumea ciberneticii la ce este bun softul prin caculatorele noastre ? Nu el gandeste / algoritmizat si ne sprijina actiunile noastre ale utilizatorilor ? Deci legatura care o ceri si o simti ca pe o lipsa este chiar SOFTUL DIVIN. Cum o fac inteligibila ? Daca “a simtii este facultatea oamenilor si a animalelor de a percepe impresii din lumea exterioara cu ajutorul unor organe specifice ( simturile de baza )” atunci, fara doar si poate A GANDII este facultatea psihica a oamenilor si a animalelor de A PROCESA COMPREHENSIV si REPEDE , niste INFORMATIILE BAZALE accesate de STIMULII din MEDIU ( inclusiv cultural ) , a te focusa pe o stare, de chibzuire a unei decizii, o atitudine, folosindu-te si de arhivele/informatiile primordiale engremate in softul divin, satisfacand, completand, anticipand si toate astea , evident, NE-VORBIND (deci inainte de cuvant) Prin urmare, “GANDUL este o pornire interioara constienta insotita de un efort volitiv de a infaptui ceva cu intenție” sau… de a te lipsi de orice sperantza la situatie prin a nu te mai gandi, ca si cand ti-ar fi bine “sa te lasi gandit” sau plecat de buna voie in gura celui care te vaneaza / sau a celui care i-ai atras atentia si astfel, ai scapat de “framantarile gandirii” cam cum fac fetele dupa ce se marita si apoi , pana la al treilea copil isi dau seama ca…falocratul fute nu gandeste in limba ei emica. Pe scurt A GANDII in termeni rationali este fractal din felul cum se gandeste in limba emica, e o pregatire a plenitudinii din substanta lui A FACE ( caci ai luat deja decizia ) si faci saltul trascenderea in A TRAII PLENITUDINEA . Prin urmare, ceea ce spui tu ca lipseste intre emotii, presentiment, informatii bazale, sentimente si constiinta cand asezi corect gandul/softul in mintea necuvantatoarelor ( si avem destule dovezi ca si animalele gandesc/ proceseaza repede ) nu este o lipsa ci UN INSTRUMENT sau un superSIMT, un superOrgan daca vrei , superProgram, care prin functiile lui se dezvolta doar la anumiti exponenti antrenati , caci nu toata lumea e dornica de “a despica firul in 14” precum noi aici. Acum crezi ca prinzi si sensul la “poetica” definitie a lui „Acasă” ca fiind „CEVA MEREU PREZENT / TRAIRE BUCUROASA in SUBSTANTZA LUI A FI/ curbura de trecut si viitor in/prin MINE/SINE si cordon ombilical cu MEMORIA COLECTIVA” ? Poate doar acea „curbura de trecut si viitor” sa mai merite aici putina atentie in sensul ca trecutul e reprezentat aici de „programele preinstalate” iar viitorul este ceea ce va valida „softul divin” din plenitudinea traita cum ca CEVA se va merita repetat cu minim efort si maxima satisfactie.
Si ca sa-ti dau si un exemplu de cat de straniu gandim noi doi si care o sa-ti si explice de ce io nu pot renunta la definitiile operationale care ma definesc , fiindca n-as mai fi io, iau un un exemplu edificator. Pentru tine „stereotipurile sunt meme culpabilizate” in timp ce pentru mine „stereotipul este un subprogram insatalat in softul divin de care nu ma indoiesc ca-si face treaba perfect, respecta algoritmul dat, iar la nevoie ii pot da si sarcini suplimentare, se autoacceseaza si sta in stare de veghe cand softul divin este in lucru/deschis. Da, se pare ca tu te comporti ok , tu spunand ca pentru tine „tu esti ACASA IN CULTURA” dar si io ma comport ok cautand mereu extensiunea lui ACASA ca LOC IN CARE MA SIMT IMPLINIT , sau loc in care pot face ceva bun si fara sa vorbesc (exemplu sex) , ori in fata acestor pozitionari acum, io de dragul tau nu al iluminismului imi fortez softul sa faca ocoluri mari pentru a armoniza verbele/actiunile din perspectiva SENSULUI care , evident este INGLOBAT in softul divin. Pe scurt nu gasesc nici cuvintele si nici motivatia pentru care sa ma descriu pana la aceste asa intime detalii catre un alt interlocutor si de aceia propun ca dialogul nostru sa se opreasca in acest PUNCT.
PS – Cu exceptia ultimei parti , acesta epistola ar fi putut purta oricare din aceste titluri:
„Extraterestri printre noi”, „barbati se lupta si femeile tes”, „mama isi lasa de multe ori copilul sa planga in interesul sanatatii lui”, „Un tata intre copii este ca un elefant printre portelanuri” „Limba eMICA e limba universala si naturala a omenirii” , „Emirul analfabetilor asteapta ca” cultura mare” ( prin guvernantii ) sa-l contacteze contra cost /satisfactii ” „Pentru ca a accesat „softului divin”, Emirul a fost pedepsit si izolat de femei”, „Gandurile ne sunt de mult citite de altcineva. Cu teleportarea inca nu stiu cum sta treaba” , „Drumul catre punctul 5 CARDINAL”
Emirul Cartaginei