Caută
Avatarurile unei existențe
„Unde m-ați adus?!”

„Unde m-ați adus?!”

În urmă cu câțiva ani am invitat, împreună cu un alt coleg,[1] un profesor universitar la o adunare a unei organizații sindicale, pentru a le vorbi liderilor despre o cercetare sociologică pe care o desfășura pe tema problemelor salariaților. Astfel de întâlniri fac parte din idealurile (învechite) care mă bântuie privind rolul intelectualului în societate și necesitatea unei apropieri (reapropieri?!) a intelectualilor de „mase”.[2] Coordonatele întâlnirii promiteau a fi interesante: colegul este un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. Suplimentar, este poate unul din puținii cunoscători ai filosofiei lui K. Marx, având și discrete (sau sporadice) simpatii cu anumite concepte marxiste. Liderii sindicali erau exponenții „sindicalismului soft”,[3] mulți dintre ei fiind deschiși la idei și la noile forme de abordare și soluționare a problemelor salariaților. Cu alte cuvinte, astrele păreau a fi favorabile unei astfel de întâlniri.[4]

După o zi de activitate, în care au fost combinate abordările de tip soft, ce au inclus și prezentarea activității de cercetare de către profesorul universitar, cu cele de tip hard (să le spune dezbateri sindicale) a urmat seara o cină însoțită de „lubrifianți ai relațiilor sociale”. Pe fondul atmosferei relaxate ce s-a instalat profesorul universitar îi întreabă, discret panicat, pe coleg: „Unde m-ați adus?!”

Mai multe întrebări mă bântuie de atunci:[5] Ce a putut declanșa această întrebare paradigmatică?! Ce exprimă ea despre mediul în care s-a desfășurat activitatea și despre cel ce a rostit-o? Constituie un indicator al unei rupturi mai adânci?

În primul rând, această întrebare exprimă distanța dintre intelectuali și sindicate, faptul că sindicatele sunt indezirabile pentru intelectuali. În același timp însă, putem vorbi și distanța dintre sindicate și intelectuali, faptul că acestea nu au reușit să genereze în sânul lor un „spațiu destinat intelectualilor”.[6] Este diferența dintre două medii care funcționează după reguli diferite.

Andrei Pleșu situează sindicatele alături de partidele politice, adică în tagma formelor ratate de asociere realizate de cetățenii români. Această situare aduce cu ea o dublă semnificație: spune ceva despre modul în care noi, românii, reușim să generăm asocieri/comunități și evidențiază distanțarea mainstreem-ului intelectual de aceste forme de reprezentare a lucrătorilor.

În măsura în care sindicalismul face parte din societatea românească, întrebarea exprimă distanța dintre intelectuali și realitate; adică, falia existentă între intelectuali și societate.

În România intelectualii sunt preocupați într-o mică măsură de problemele actuale ale societății.[7] Există două categorii de explicații ale acestei situații. Prima ține de modalitatea în care este definit conceptul: definiția tare a intelectualului (dată de cei care se pretind intelectuali; de obicei din zona socio-umanelor) include într-o foarte mică măsură categoriile ce au aplecare către rezolvarea problemelor practice, cum ar fi inginerii.[8] Cu alte cuvinte, ponderea crescută a gândirii în activitățile profesionale nu este suficientă pentru a legitima apartenența la categoria intelectualilor. Mă interesează însă această interpretare doar în măsura în care participă la explicarea problemei pe care am sesizat-o: distanța dintre intelectuali și societate.

Ce-a de-a doua categorie de explicații ține de modul în care „intelectualii legitimați ca intelectuali” (de alți pretinși intelectuali) se raportează la societate. Ea poate fi evidențiată prin formele instituționale de legitimare, toate concentrate pe zona notorietății în „clubul select al intelectualilor”. Este suficient să observăm, spre exemplu, elementele cheie ale carierei universitare, centrate pe ierarhizarea publicațiilor și pe numărul citărilor (uneori bazate pe reciprocitate), pentru a vedea relativa indiferență față de contribuțiile la rezolvarea problemelor comunității. O intenție de cuantificare cvasi-universală a activității universitare ratează una din cele mai importante dimensiuni ale universitarului: rolul său în îmbunătățirea vieții comunității.

Există și excepții de la această distanțare: am indicat în nota (4) faptul că modelul unor astfel de întâlniri l-am preluat din Occident.[9] De asemenea, am fost foarte surprins plăcut să descopăr o legătură strânsă între universitarii de Dreptul Muncii și practicanții acestei profesii, în cadrul unei conferințe ce depășea cu mult ca utilitate socială standardele universitare în domeniu.[10] Sunt sigur că mai pot fi găsite câteva în spațiul românesc. Însă, tocmai caracterul lor de excepții indică existența unei probleme sociale.

Întrebarea „Unde m-ați adus?!” evidențiază chipul straniu pe care poate să-l aibă contactul cu anumite dimensiuni ale realității sociale pentru intelectuali. Totodată, ea indică faptul că, în spațiul românesc, intelectualii se tem de mulțime, în timp ce mulțimea, la rândul ei, îi acceptă doar formal. Teama intelectualilor de mișcările sociale este justificată. Este suficient să ne amintim, spre exemplu, de vânătoarea instituită de khmerii roșii asupra intelectualilor sau de tratamentul aplicat elitelor intelectuale de comuniștii români pentru a zări câteva din cauzele acestor spaime. La rândul ei, mulțimea are o reținere justificată față de intelectuali: în fond, dezastrele sociale din secolul XX au fost determinate de creații ale unor intelectuali.  Ceea ce înseamnă că întrebarea „Unde m-ați adus?!” naște o altă întrebare din partea comunității, adresată intelectualilor: „Unde ne-ați adus?!”

[1] Pentru a înțelege contextul poveștii, precizez că eram, la rândul nostru, colegi cu profesorul universitar.

[2] Tendința inițială a fost să vorbesc de apropierea intelectualilor de clasa muncitoare, utilizând astfel un concept marxist. Consider însă inadecvată o astfel de formulă din mai multe motive, principalul constituindu-l faptul că nu putem vorbi de existența unei clase muncitoare, în condițiile în care, conform filosofiei marxiste, este obligatorie existența unei conștiințe de clasă, adică este necesar sentimentul apartenenței la idealuri comune. De altfel, cred că este necesară o abordare critică a existenței conștiinței de clasă inclusiv în perioada comunistă a României. Apoi, ideea întâlnirii intelectualilor cu clasa muncitoare excede în sine cadrul discursului marxist, prezumând situarea intelectualilor „în afara” acestei clase; ceea ce ar risca să semnifice apartenența intelectualilor la o altă clasă, gen capitaliști sau burghezie. Dacă o astfel de poziționare a intelectualilor își are noima într-o analiză a perioadei antebelice și interbelice, ea își pierde cu totul sensul în ceea ce privește perioada post-comunistă. Altfel spus, comunismul a forțat cumva o formă de smulgere a intelectualilor din zona burgheziei (în mare parte asta însemnând de fapt înlocuirea „vechilor intelectuali” cu „noii intelectuali), chiar dacă fără a reuși o situarea a acestora pe deplin în zona a ceea ce imaginarul comunist considera a fi clasa muncitoare. Într-un astfel de context, discursul privind necesitatea apropierii intelectualilor de societate ar trebui să debuteze de fapt cu efortul de identificare a locului intelectualilor în societatea românească, ba chiar cu definirea intelectualului  în nou context social.

[3] În ambele sensuri ale termenului.

[4] Organizarea unor astfel de întâlniri nu este o inovație, idea fiind luată de la colegii din Occident. Este drept, relația dintre intelectuali și sindicaliști cunoaște formule diverse în spațiul occidental. Simplificând, putem vorbi de două modele: cel al întâlnirii, specific mai curând sindicalismului de tip creștin-democrat, și cel al includerii intelectualilor (de fapt, al includerii unora dintre intelectuali; uneori este vorba chiar de modelul „intelectualilor de casă”), specific sindicalismului de tip socialist.

[5] Completez, iarăși, contextul precizând că aceste întrebări au o puternică semnificație personală, în condițiile în care sunt situat atât în mediul universitar (bănuiesc că pretențios spus asta) cât și în cel sindical (poate și aici este relevantă formula „pretențios spus asta”).

[6] O parte a problematicii raporturilor dintre sindicate și intelectuali am tratat-o în articolul O suferință a sindicalismului românesc: absența intelectualilor.

[7] Evident, generalizez; poate chiar pripit. Doar că această etichetă nu este aplicabilă decât unei minorități. Suplimentar, mă întreb dacă nu cumva această situație este de fapt una pozitivă, societatea găsindu-și rosturile pe baza unei forme de inteligență colectivă.

[8] Epitetul inginer  este uneori folosit cu caracter peiorativ, pentru a sugera distanța de „cunoașterea socio-umană”. Această atitudine este o formă de compensare a negării statutului de științe a disciplinelor socio-umane din partea adepților științelor exacte.

[9] Faptul că nu am reușit încă să asimilăm un astfel de model în relația dintre intelectuali și sindicate, spre exemplu, indică perturbarea pe care comunismul a introdus-o (sau a perpetuat-o) în mersul firesc al societății. Cu alte cuvinte, ideologia care a proslăvit înfrățirea dintre intelectuali și clasa muncitoare a generat un efect invers, izolând indivizii în diferite ierarhii sociale ce nu au nimic în comun cu socialismul.

[10] A se vedea Conferința Experților în Legislația Muncii: http://www.conferinta.unelm.ro/

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

un comentariu

Viorel Rotilă

În căutarea identității