Din perspectivă evoluționistă inteligența este capacitatea de a face planuri și a le urma, de a depăși circuitul scurt, primitiv, al gesturilor urmate de rezultate imediate. Este abilitatea de-a amâna satisfacțiile, așteptând ca viitorul să aducă unele mai mari, chiar dacă nu totdeauna certe. Aceasta este semnificația faptului-de-a-învăța, rezistând astfel diverselor tentații puse în scenă de biologicul ce este parte a naturii noastre.
Orice teorie filosofică despre om ce nu prinde în cadrul ei și biologicul este mai curând homologie sau, raportat la metafizică, este parafizică. Marea problemă a filosofiei contemporane o constituie faptul că, înainte de orice construcție, este nevoită să-și asculte odrasla, știința, și că este tot mai mult atrasă în universul de discurs bazat pe distincția între teorie și practică.
Umanitatea trăiește o inadaptare biologică la condițiile de viață contemporane, mecanismele genetice fiind rămase mult în urma modificărilor sociale. Aceasta este unul din izvoarele angoasei ce bântuie omul actual și de care încearcă să scape prin intermediul „noilor zei” (consumul fiind printre ei).
Filosofia minții tinde să devină o nouă religie. Numele sub care ea apare sunt diferite: teoria conștiinței, științele neuro-cogniției etc. Zeul este omul, dublat de ceea ce este aproape o imitația a Sfântului Duh, conștiința. Cine sunt noii preoți? Un amestec de oameni de știință, filosofi și oameni dornici de afirmare pe zona a ceea ce tinde să devină preocuparea centrală a acestei epoci: înțelegerea omului.
