Scriu aceste rânduri despre politica românească cu conștiința vinovată de a-mi fi încălcat promisiunea neamestecului în politică, încercând însă prin demersul meu să mă eliberez de toate nervozitățile pe care mi le creează această perioadă agitată. Vreau astfel să marchez importanța acestor timpuri pentru mine și, cred, pentru toți românii.
Cred că în dezbatere nu este gestul de a-l demite sau nu pe Băsescu, ci însăși capacitatea noastră de a avea un stat democratic și de a genera o clasă politică responsabilă. În acest demers, pornesc de la convingerea într-o mare vină a întregii clase politice și a societății civile deopotrivă. Dacă societatea civilă nu-și poate da demisia (deși unii din reprezentanții ei, deveniți politicieni mascați, ar trebui să facă un pas în spate) clasa politică ar putea recurge la acest gest reparator de onoare. Fiind captiv într-o viziune pro-occidentală (mai curând din punctul de vedere al șansei pe care Occidentul poate s-o reprezinte pentru România decât dintr-o profundă credință personală în valorile societății de consum) trăiesc în mod dureros această reîntoarcere a noastră la periferia lumii civilizate (e drept, nici anterior nu eram prea departe; însă nu era atât de evident).
Cel mai mult mă deranjează sărăcia de opțiuni la care ne-a împins în aceste vremuri politicul. Ceea ce se anunța ca o mare mișcare de înnoire a reprezentării cetățenilor, protestele din Piața Universității, a sfârșit prin a ne împinge la variante dihotomice, universul opțiunilor noastre politice fiind restrâns în mod intenționat. Altfel spus, politicienii au reușit cumva să ne abată atenția de la nemulțumirea reală care există împotriva lor, forțându-ne să ne împărțim în două tabere. Mai trist este că o astfel de strategie riscă să fisureze întreaga societate românească, putând genera o ruptură cu efecte catastrofale. Ceea ce ar trebuie să rămână simplă opțiune politică ajunge să devină în actualul context o valoare personală, beneficiind de o mare investiție emoțională și de gesturi publice de credință. Observ asta în comportamentul cotidian al ceoncetățenilor mei și, uneori, chiar la mine.
Dacă nu mă duc la referendum risc să fiu considerat băsist; deci inacțiunea mea se pontează în contul fostului-posibil-viitor președinte.
Dacă mă prezint la referendum gestul meu pare să conteze pentru USL-iști (dacă luăm în considerare sondajele) indiferent cu cine aș vota; deci acțiunea mea se pontează în dreptul unui actualului-posibil-viitor(sper niciodată)-președinte.
Altfel spus, prin acest referendum mi-a fost refuzat dreptul de a nu alege și de-a sancționa astfel o vinovăție colectivă a clasei politice, în condițiile în care nu am ce alege, în sensul tare al termenului.
Nu am motive pentru a-l susține pe Băsescu pentru ceea ce-a făcut. Am a-i reproșa lipsa de eleganță și de noblețe care ar fi trebuit să caracterizeze un Președinte. Suplimentar, nu a dovedit abilități de negociere, punând preț doar pe spusele consilierilor săi (unii mai buni, alții mai interesați). Mai mult decât toate îi reproșez însă intenția de a desființa statul social. Aceasta este o acuzație de încălcare gravă a Constituției care i se poate aduce. A căzut în mrejele câtorva adulatori ai dreptei, ratând contactul cu restul intelectualilor și reprezentanților societății. (Cred că cel mai mult i-a lipsit domnul Pleșu, care i-ar fi dat doza de distanță necesară pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.)
Nu am motive să susțin PDL-ul. Asemenea lui Băsescu, s-a dovedit incapabil de dialog, reprezentând doar interesele unei minorități. Este posibil ca, în contextul crizei, să fi făcut câteva gesturi înțelepte pentru România. În mod sigur nu se numără printre ele reducerea salariilor. Însă nu i-aș acuza musai pentru asta. La acel moment am fost printre puținii care am ieșit în stradă, în condițiile în care ieșitul în stradă ar fi schimbat ceva. Dacă-l acuzăm pe Băsescu pentru reducerea salariilor atunci trebuie să acuzăm și toți salariații bugetari de pasivitate și indiferență. Ei au redus salariile pentru că noi nu ne-am opus suficient la această măsură. Exemplul Spaniei din aceste zile ar trebui să fie elocvent pentru ceea ce înseamnă reacția societății civile. (Suplimentar, dacă intrăm în logica demiterii unui guvern pentru nivelul salariilor, sindicatele ar trebui să ceară deja demisia actualului Guvern. Faptul că n-o fac ar trebui să ridice câteva întrebări.) Chiar dacă am întâlnit la ei mai mulți oameni eleganți (decât la alții) în relațiile instituționale (situație identică aproape cu PNL-ul), am cunoscut și suficiente persoane obtuze și dominate de interese personale. În primul rând am să le reproșez distrugerea conceptului de dialog social și încercarea de reducere a societății civile la grupurile care le servesc interesele. Suplimentar, este vorba în mod clar de un partid la fel de corupt precum restul existente pe scena politică. Singura mea speranță legată de acest partid este legată de promovarea unei noi viziuni, reprezentată poate de aripa Preda-Voinescu-Macovei.
Din nefericire, tocmai letargia a ceea ce ar trebui să însemne societatea civilă, vizibilă cu ocazia măsurilor antisociale ale PDL, mă sperie în legătură cu cealaltă variantă a puterii: USL-ul. În condițiile în care sentimentul surfiștilor de la USL de a se afla pe val ne-a dus în mai puțin de două săptămâni la coada Europei (de fapt ne-a reamintit că suntem acolo), mă tem de ceea ce ar putea aduce o guvernare de 4 ani în care ei ar avea puterea totală. Argumentul USL conform căruia reclamațiile PDL-ului ne-au adus în această situație nu se susține; în timpul grevei parlamentare USL-iștii făceau exact aceleași reclamații la forurile internaționale, numai că nimeni nu îi asculta.
Deci, nu am nici motive pentru a susține USL-ul. Ca uniune funcționează doar atâta timp cât îl are ca oponent pe Băsescu. De fapt, este prin excelență o alianță anti-Băsescu, adică una ce dorește să obțină cel puțin la fel de multă putere cu Băsescu. Oricum, consider că este împotriva naturii (ideologice) această alianță între socialiști și liberali. (M-am gândit o vreme la asemănarea ei cu Coaliția Monstruoasă; însă Băsescu nu este Cuza, iar Antonescu este cu atât mai puțin Carol I.) Mai trist decât atât este faptul că tocmai modul de acțiune (derivat din interesele pentru care a fost constituită) al acestei alianțe riscă să mă aducă în situația de-a alege cel mai mic rău; ceea ce nu reprezintă de fapt o alegere, ci respingerea a ceva. Or, am obosit să resping pe unii sau pe alții; vreau să am posibilitatea de-a alege ceea ce ar putea reprezenta speranța a ceva mai bun.
Nu am despre PSD amintiri plăcute. Una din amintiri, pe care am mai pomenit-o, este cea a câtorva reprezentanți ai acestui partid aflați în funcții de conducere, care-mi strigau „Lasă legea!”. Unii dintre ei au fost avansați în noul context. Din nefericire pentru mine, gesturile lor politice actuale mă fac să cred că „Lasă legea!” este o formulă izvorâtă din cultura partidului. Și în cazul lor singura speranță este legată de promovarea unui nou val, pe care nu l-am putut încă identifica, chiar dacă am întâlnit câțiva reprezentanți interesanți. Un Dăianu propus drept candidat la președinție ar putea constitui un bun început. Cred că absorbirea sau alipirea intelectualilor de la Critic Atac ar putea de da suflul ideologic de care are nevoie acest partid, inhibându-i parte din centrarea exclusivă pe interese personale și de grup. Suplimentar, ar avea nevoie de o nouă cultură instituțională care să-l smulgă din sfera relațiilor de tip neo-comunist și să-i aducă cu adevărat suflul social-democrației.
Mărturisesc că am avut un grad de simpatie pentru Ponta. Îmi crease senzația că ar putea fi reprezentantul unei noi viziuni în lumea politică, încercând de fapt să mă amăgesc că PSD-ul s-a schimbat fără să-mi dau seama. Însă acum lucrurile s-au schimbat. Nu am neapărat o problemă cu doctoratul lui Ponta. Citându-l pe Costi Rogozanu „doctoratul lui Ponta este problema lui Ponta”. Sunt sigur că vom găsim mulți politicieni în situația lui; dovadă faptul că majoritatea nu se raportează în mod critic față de această situație. Însă, în momentul în care, pentru a-și crea aparența de legalitate, Ponta modifică instituțiile statului atunci devine problema mea. Și mărturisesc că sunt de-a dreptul speriat de un astfel de gest, deoarece el anunță altele cu mult mai grave, făcute în interesul unor persoane sau grupuri. Suplimentar, ca unul care s-a icnit destul de tare pentru a produce o teză de doctorat, ocolind căile mai lesnicioase ale diferitelor forme de plagiat, nu pot fi prostit de nici una din contrafacerile guvernamentale. Tot asemenea lui Rogozanu declar: Comisia Rotilă a constatat că este plagiat. În această situație Ponta nu a dat ascultare zicalei tradiționale: „Când ești în rahat până la gât nu te zbate, că riști să te îneci!” Încercând să-și spele onoarea, Ponta n-a făcut decât să transforme un gest pseudo-științific într-unul cu o semnificație politică extrem de gravă. Dublat de o crasă lipsă de onestitate în declarațiile publice, negând continuu ceea ce a spus anterior până la a nu mai ști dacă spune vreodată adevărul, acest gest întregește tabloul unui eșec politic, previzibil cel puțin în condițiile unei țări normale. Abia o demisie de onoare ar mai putea repara ceva din imensa jenă pe care această situație o produce PSD-ului și, mai trist, PNL-ului.
Deși ideologic mi-am declarat simpatii liberale, nu pot fi de acord nici cu PNL-ul. Faptul că s-a lăsat prins în aventura Antonescu – USL (chiar dacă de asta este vinovat cumva și Băsescu) constituie un suficient motiv de neîncredere. De fapt, și în cazul lor slăbiciunile ar fi mai multe, unele legate de prioritatea acordată intereselor personale și de libertatea prea mare acordată unor reprezentanți (ex. Antonescu, M. Câmpeanu, Nicolaescu etc.) care nu au legătură cu liberalismul. Faptul că este solidar cu gesturile de umilință internațională la care sunt supuși intelectualii români constituie un atac la adresa propriului electorat. Exemplul Comisiei Ministerului Educației care declară că „teza lui Ponta este comparabilă cu lucrările din acea perioadă”, în condițiile în care presa internațională consideră că Ponta a plagiat, este unul elocvent în acest sens. (Apropo, aș dori să știu și eu lista lucrărilor cu care a fost comparată teza de doctorat a lui Ponta! O astfel de afirmație constituie o palmă pe obrazul universităților – poate îndreptățită într-o oarecare măsură -, în special pe cel al Universității București.)
Nu pot agrea sofismele pe care opozanții lui Băsescu le introduc în argumentare atunci când încearcă să demonstreze că populația trebuie să vină la referendum. Cred că suntem în situația principiului de drept onus probandi incumbit actori (sarcina probei îi revine reclamantului), referendumul fiind pentru demiterea președintelui și nu pentru realegerea lui. Altfel spus, parlamentarii USL și cei care i-au susținut au sarcina să demonstreze că populația este de acord cu gestul lor; dacă nu reușesc asta înseamnă că populația le este împotrivă și ei ar trebui să-și dea demisia pentru o eroare gravă de reprezentare. Asta cred că ar fi trebui să se întâmple și la referendumul anterior, limitând astfel cazurile în care se acționează pentru demiterea unui președinte. Constituțional ar trebui introdus un astfel de mecanism („care pe care”), dacă președintele ce rezistă unei astfel de acțiuni nu are curajul să dizolve le Parlamentul pentru un astfel de gest eșuat.
Suplimentar, referendumul nu este în mod clar pentru alegerea lui Antonescu, acesta din urmă fiind beneficiarul net al unei acțiuni tip lovitură de stat. Mă gândesc că alegerea unui senator în calitate de Președinte al Senatului în singura zi din an când a fost prezent la serviciu, special pentru a ajunge în postura de locțiitor al Președintelui, are un iz de puci. (Din nefericire pentru simțul meu democratic bănuiesc că aș fi putut tolera asta dacă persoana ar fi meritat. Comportamentul lui Antonescu odată ajuns în funcție nu face decât să-mi accentueze convingerile.)
În aceste condiții, îmi rămâne întrebarea: Eu cu cine votez? Sau, într-o formulă mai adecvată: Eu cu cine nu votez?
Și formula corelativă poate fi considerată adecvată: Eu ce aleg de fapt?
