Îmi răsună în minte, de ani de zile, vorba unui fost coleg: „Cel mai imoral lucru este să fii prost pregătit profesional”! Mi se părea ceva bizar când o spunea. Acum, în contextul unei societăți bazată pe tehnică, profesii și cariere, toate menite să inspire încredere și siguranță cetățeanului, cred că este cel mai puternic adevăr. Însă nu explorarea dimensiunii etice a performanțelor profesionale constituie subiectul acestui articol, ci relațiile profesionale cotidiene, abordate în nuditatea lor morală (sau a-morală). Faptul că problema performanțelor profesionale (sau, mai curând, lipsa acestora) constituie, în mod simultan, una din cauzele și o consecință a situației actualelor deontologii profesionale și chiar a moralei societate rămâne de analizat altădată.
În tentativa unui discurs pe o temă etică sunt prins între propria imoralitatea și dorința ca lucrurile să fie făcute în alt mod. Altfel spus, am făcut suficiente lucruri para-etice la viața mea (unele erau chiar ilegale) pentru ca fundamentele unei discurs etic să-mi fie suficient zdruncinate. În termeni creștini, nu sunt îndreptățit să arunc piatra. În cei laici, nu cred că am autoritatea morală necesară pentru a da sfaturi sau a avea pretenții de competență pe acest domeniu.
Sunt însă captivul acestei dileme: celui ce a greșit la rândul său îi este interzisă orice pretenție morală de la ceilalți? Are dreptul cel vinovat să strige de durere? Ori culpa sa îi anulează dreptul la pretenții morale față de ceilalți? Poate că unul din începuturile pocăinței îl constituie pretențiile etice față de ceilalți. Evident, dacă duplicitatea este prezentă, atunci orice pretenție etică riscă să devină doar o armă ce servește propriilor interese. În definitiv acesta este marele risc al oricărei morale: să avem pretenția ca doar alții să-i respecte normele, desființându-i prin asta caracterul universal, adică anulându-i statutul de morală, și transformând-o în instrument.
Este o atitudine duplicitară să te știi vinovat (în câteva planuri) și să ai pretenții de corectitudine de la alții (în planuri diferite)? Bănuiesc că da. O astfel de situație aduce însă cu sine și un altfel de risc: culpabilizarea oricărei persoane care are curajul unui gest moral indiferent de cazierul personal. O soluție ar putea-o constitui modelul judecătorului – penitent, propus de A. Camus. Deocamdată din partea mea mai multă judecată decât penitență. Poate că asumarea necesității unei penitențe este suficientă pentru a îndreptăți o judecată. În acest context sunt nevoit să asum un discurs despre etică fără a putea avea pretenția vreunei autorități morale,[1] adică fără ca ideile să-mi fie sprijinite de comportamentul de-o viață, cu credința însă că pretențiile etice din partea unuia „care n-a stat drept” pot contribui și ele cu ceva la construcția universului moral necesar acestei nații (adică nu neapărat „va judeca strâmb”).
Întrebarea fundamentală pentru orice discurs despre morală cred că este următoarea: Cum ia naștere sentimentul „asta nu se poate”? Adică, cum se naște o convingere morală față de o situație concretă? Întrebarea își capătă sensul în contextul unei îndoieli fundamentale față de „fibra morală a nației” (din care fac și eu parte, așezându-mă deseori, confortabil, într-un relativism etic).
Interogațiile mi-au fost declanșate de faptul că am asistat la asumarea unui gest ce excede sfera deontologiei din partea unuia din colegi, ce avea pretenția de a convinge pe ceilalți de corectitudinea lui. Nu un discurs pe tema unei excepții necesare, a solicitării unei derogări de la bunul simț, ci unul agresiv, de culpabilizare a tuturor celor care îndrăznesc să sugereze că ar exista o problemă. Adică o formă de imoralitate agresivă, în care inițiatorul unei perspective problematizante devine victimă, pe fondul argumentelor privind imoralitatea personală. Oameni care au făcut cel puțin un curs de logică la viața lor, care subit refuzau discutarea temei conform regulilor discursului, recurgând la un arsenal de sofisme (argumentul ad personam fiind cel mai frecvent). „O logică” dirijată de interes și căzută sub influența emoțiilor, capabilă să deconstruiască și să reconstruiască argumentele morale și legale în variate moduri pentru a-și atinge scopul.[2] Contextul a fost suficient să-mi redeștepte curiozitatea față de ceea ce nu este în regulă cu noi.
Fermentul amoralității îl constituie complicitatea; ea dizolvă posibilitatea lui „asta nu se poate”. Culpabilizarea universală este idealul unui astfel de mediu, aceasta relaxând conștiința morală a actanților prin proiectarea „unei normalități” în care se derulează gesturile lor. Faptul că și altul a făcut ceva asemănător ajunge să fie suficient pentru împăcare propriilor îndoieli etice, deseori chiar pentru anularea acestora. Dintr-o dată ne trezim într-un ocean de culpabilitate, care ajunge să dea măsura normalității. Constatăm subit că de fapt contribuim prin gesturile noastre la generarea condițiilor pentru imposibilitatea oricărei morale.
Situația dă seama de imunitatea noastră etică, generată de prea desele vaccinări împotriva principiilor pe care suntem nevoiți să le suferim (și să le facem la rândul nostru) în calitate de români. Într-o atitudine de scuză (și ea generatoare de fermenți anti-morali) am putea spune că de vină este mediul. Numai că mediul suntem noi, gesturile fiecăruia contribuind la nașterea unei altfel de normalități. Complicitatea universală garantează continuitatea în timp a sistemului (ori anti-sistemului).
Deseori, argumentarea intereselor proprii dorește să treacă drept discurs moral. Uneori asistăm la camuflarea dorințelor în spatele respectării normelor, aparența moralității părând să ne fie suficientă. Într-un exces etic, am putea spune, parafrazând formula unui politician demisionar, că suntem o societate formată din infinit de multe microgrupuri infracționale; ori cel puțin imorale. În discuție ar putea fi și ineficiența oricărui discurs etic sau absența celor capabile să ne miște. Cert este că suntem caracterizați de autism etic,[3] adică de incapacitatea conectării morale cu membrii societății, pentru a putea forma o comunitate.
Asemenea găștilor de cartiere, fiecare grup social sau profesional ajunge să-și stabilească propriul cod, informal, constituit predominant negativ, pe baza excepțiilor de la lege și a ocolirii regulilor. Și fiecare din ele tentează pseudo-discursuri proprii despre moralitate, despre respectarea regulilor, încălcând pline de virulență orice abateri de la unele reguli, în timp ce același gest față de altele trece drept eroism. Este o atitudine dizolvantă față de orice tentativă de-a închega grupuri așezate pe criteriul competenței.
Lipsește de asemenea atitudinea critică, adică posibilitatea și curajul de a asuma o raportare critică unii la alții, în măsura în care condițiile de exercitare a unei profesii și interesul pentru dezvoltarea ei ne-o cer. Îmbrățișarea lăcrămoasă, dublată de bârfa acerbă, riscă să constituie norma în domeniu. Favorul făcut acum cu gândul la întoarcerea lui „când ne arde buza” face parte din scenariu. Relațiile profesionale riscă să stea sub semnul cumetriilor, adică a înrudirilor formale sau informale, ce constituie substitutul cotidian al concurenței și raporturilor colegiale. Deseori pot fi zărite reminiscențe ale feudalismului târziu de pe aceste meleaguri, „boierul” păstorind întreaga moșie după „propriile reguli” (un eufemism pentru bunul plac), „feuda” beneficiind de facto de o înaltă autonomie normativă, adică de numeroase excepții de la lege.
Nici măcar alegerile par să nu mai conteze (inclusiv cele naționale), rezultatul lor ținând mai curând de forma în care se vor așeza complexele relații de rudenie și interese într-un anumit moment.
Esența o constituie ițele nevăzute, ce contribuie la pânza deasă a relațiilor informale care decid soarta oricărei instituții și chiar a țării. A avea școala vieții dă seama de capacitatea de a te descurca în această încrengătură, naivii (adică cei ce mizează pe corectitudine) fiind prinși asemenea unei gâze într-o pânză de păianjen.
Din păcate pentru noi socialismul nu înseamnă vreo privilegiere a socialului pe baza unor mecanisme instituționale eficiente, care să împartă justețe socială, ci potențarea acestor rețele sociale informale, adică deschiderea accesului lor într-o măsură mai mare la resurse.
De ce nu merg lucrurile în această țară? Pentru că nu vrem să meargă, această lipsă a dorinței de normalitate fiind întreținută de gesturile cotidiene ale fiecăruia dintre noi. Politicienii noștri au mai curând rostul de a ne spăla conștiința prin posibilitatea aruncării vinii asupra lor, ei jucând rolul pe care „națiunile ostile” (tătarii, turcii, maghiarii, rușii, nemții etc.) îl au în istoria noastră romanțată.
[1] În definitiv, pretenția de-a rosti un discurs etic numai în măsura în care comportamentul de-o viață s-a înscris în limitele normalității (adică doar dacă ai trăit principiile pe care dorești să le arunci asupra altora) dă seama, aproape în egală măsură, de un sens tare al filosofiei și moralei (fiind adică îndreptățită) și de-o justificare a propriei turpitudini prin argumentarea imoralității criticilor. Altfel spus, recursul la necesitatea unei autorități morale ascunde uneori dorința de-a genera imposibilitatea oricărei judecăți morale, fiind în aceste cazuri, la rându-i, împotriva eticii.
[2] Din rezultatul dorit făcând parte voința de a convinge pe ceilalți de propria onestitate și, mai ales, dorința de a-și împăca conștiința (argumentele fiind în mod simultan pentru alții și pentru sine, făcând să transpară ceva dezbatere internă pe această temă).
[3] În condițiile în care orice regulă socială (morala fiind un sistem specializat de reguli sociale; poate arhetipul oricărui sistem de reguli) este eficientă doar atâta timp cât ea este împărtășită de membrii acelei societăți, ea constituind una din temele și contextele importante ale comunicării sociale, autismul etic dă seama de incapacitatea unei comunicări (și comuniuni) pe temele și în baza principiilor moralei, adică de imposibilitatea moralei datorită izolării indivizilor. Prin autism etic înțeleg izolarea cetățenilor în „interiorul” unor discursuri morale proprii, consecință a prevalenței „valorilor morale individuale”, născute doar din perspectiva interesului propriu.
Din pacate in acceptia comuna ( a omului de rand ) sistemul juridic este doar un mijoc de reglare a unor conturi, de punere la punct sau clarificare a unor situatii, sau pur si simplu un fel de a fi in randul lumii. Avem, cu alte cuvinte, un drept de bun simt care este mai presus de lege. Ca un stat sa functioneze legile lui trebuie sa fie inviolabile. Cat de ‘drepte’ sunt sau cum vede fiecare din punctul lui de vedere e o chestiune de ordin secundarissim. Daca x propune „a nu scuipa pe jos” sa devina lege cel care-i decide caracterul va lua in considerare ‘inviolabilitatea’ si exceptiile nu vor fi pedepsite scuipandu-le la poarta ci, probabil, vor fi trimise in alt stat. In Romania (si probabil nu numai) legile sunt prea numeroase si supuse dezbaterilor publice (pentru a fi schimbate). Si atunci cine cunoaste legile este ‘chef’ dar asa ceva nu se prea poate, si tine mai mult de noroc daca reusesti sa te descurci in itele democratiei de azi pe maine, nemaivorbind de succes…