Dacă nu putem reține faptele fără a emite teorii despre ele (în genere cauzale) și dacă o bună parte a răului social contemporan provine din câteva „mari teorii” (predominant sociale), atunci suntem îndreptățiți să vorbim de demonul teoriei. Este o dimensiune proastă a unui mod de-a fi, respectiv a faptului-de-a-fi-om; este, altfel spus, o dimensiune a umanității. Însă în lipsa acestei tendințe de a teoretiza, ce survine pe fondul intenționalității noastre explicative, cunoașterea ar fi imposibilă, cel puțin în forma ei cotidiană. Acest mod de-a fi este grund-ul cunoașterii omenești, asigurând punctul de pornire pentru știință. Suntem, așadar, în momentul în care trebuie să ne debarasăm de mecanismele cognitive cotidiene pentru a putea înainta, cel puțin în ceea ce privește știința.[1]
Ce-a mai grea parte a învățării este dezvățul, adică uitarea puzderiei de teorii și anularea numeroaselor orientări explicative pentru a reuși să vezi faptele și lucrurile într-o altă lumină. Este ceea ce încearcă modernitatea începând cu Descartes și continuând cu Husserl. Cu precizare că ambii au sfârșit prin a lansa noi teorii explicative care, la rândul lor, lansează cunoașterea către anumite domenii, închizând-o totodată către altele.[2]
Orice cunoaștere este pândită de pericolul narativității, de capacitatea de-a fi prezentată (povestită). Din păcate, doar pe această cale ea poate fi validată în calitate de cunoaștere. Este motivul pentru care lumea capătă chipul unor metanarațiuni, indiferent dacă „povestitorii” sunt oamenii religiei sau cei ai științei. Dacă omul nu poate ieși din înțelegerea narativă atunci acesta este unicul mod de-a fi al lumii. Postmodernismul a recurs la o critică acerbă a metanarațiunilor pe care a dezvoltat-o însă tot sub forma unei narațiuni, deoarece risca altfel să aibă exprimări ininteligibile (nu a scăpat întotdeauna de acest risc). Din această perspectivă, orice abordare a politicului sau a moralei trebuie să înceapă cu modul de structurare a cunoașterii noastre, care circumscrie forma în care ordonăm ceea ce este sub chipul unei lumi.
[1] Rămâne întrebarea dacă aceste mecanisme cognitive nu constituie un ingredient important al umanității, anularea lor deschizând posibilitatea (șansa sau riscul) unui alt mod de-a fi. Teoretizând, am în vedere modelul multidimensional (sau multi-domenial) al conștiinței, un model teoretic în care fiecare dimensiune este corelată, cu intensități variabile și tipuri de conexiuni diverse, cu restul dimensiunilor.
[2] Rămâne întrebarea dacă nu cumva cunoașterea are drept atribut esențial al ei perspectiva, cunoașterea obiectivă fiind doar un deziderat, preluat ca model poate din zona religiei (atotcunoașterea Divină).
