Tragicul în filosofia existențialistă franceză (2009)

Cartea în format online poate fi găsită aici!

O carte cu pretenții (poate mai mari decât valoarea ei), reprezentând teza mea de doctorat în filozofie. (Sper că v-am impresionat!)

Merită s-o cumpărați dacă nu aveți cu ce să fixați patul (are cca. 450 pagini) sau dacă vă pasionează subiectele! Indicată este abordarea punctuală, pe teme, deoarece are un discret caracter fragmentar (una din constantele modului meu de-a scrie).

Povestea tezei de doctorat este asemănătoare mai tuturor narațiunilor de acest gen: alegi cu entuziasm o temă ce speri că o poți face și cu care te trezești că trebuie să te descurci. Dacă ai noroc ești sfătuit și sprijinit de îndrumătorul de doctorat de la început până la sfârșit; dacă ești ghinionist și nu ai talent la a selecta oamenii potriviți (sau să fii selectați de ei) te chinui singur de la început până la sfârșit. Eu am căzut la mijloc: ceva sprijin și multă derută.

Cartea este 80% transpirație, 19% întâmplare (să-i spune „întâmplare intelectuală”) și 1% altceva (nu știu ce).

Domeniul de cercetare sună apetisant (intelectual vorbind): existențialismul francez. Cu tragicul am nimerit-o mai puțin; a trebuit să-l aleg deoarece teza trebuia să aibă un titlu mai apropiat de estetică. Nu am rezistat în estetic și am alunecat către o ontologie a tragicului. Am fost dus în această zonă de lecturile din Heidegger (am povestit la cartea cu pricina), Sartre (Ființa și neantul – o altă lectură indigestă, dar care-ți marchează profund gândirea) și ceva fenomenologie.

Susținerea doctoratului m-a marcat profund; în sens negativ. (Șocul emoțional și intelectual a fost atât de puternic încât a devenit manifestă o afecțiune latentă: hipertiroidia). Nu a fost vorba de o mare rușine, ci de năruirea unei mari așteptări. Distanța dintre efortul personal (poate nu suficient de vizibil în rezultatele lui) și modalitatea în care a fost tratată lucrarea mi-a produs o mare suferință. În discuție nu sunt cine știe ce atacuri, ci formalismul cvasi-tradițional în care a decurs totul. Dacă e să indic vinovați aș spune că sistemul este în cauză (bineînțeles, și propria persoană).

Într-un anume sens suferința continuă și în prezent într-o altă formă, fiind actualizată cu fiecare ocazie în care aud cunoscuți sau vuvuzele mediatice spunând, cu subînțeles: „Las că știu eu cum se face un doctorat!”. Nu știți, așa cum nu știu nici eu cum este în fiecare caz! Faptul că tot mai mulți reușesc să facă doctorate formale n-ar trebui să-i afecteze pe cei care muncesc onest pentru un astfel de titlu (știu că sună banal!). În țara asta ciudată (la ciudățenia căreia lucrăm fiecare din noi) se întâmplă ca unii să muncească. Situația face parte însă din bucuria de-a fi român.

Cartea are câteva elemente tari din punct de vedere filosofic (chiar dacă modul în care le-am tratat nu este pe măsura pretențiilor): sensul tragicului, încercarea unei ontologii a tragicului, o scurtă tratare a absurdului, indicarea câtorva puncte slabe ale perspectivei feministe, ceva reflecții personale strecurate printre rândurile de comentarii critice sau pseudo-critice.

În scop didactic merită reținută prezentarea rezumativă pe care-o fac gânditorilor existențialiști de care m-am ocupat. Recunosc însă că n-am talent la astfel de abordări (sugestie implicită că aș putea avea talent la alte abordări!), motiv pentru care trebuie ceva răbdare și toleranță.

Ca amănunt ce ține de bârfa filosofilor amintesc faptul că în lucrare îi citez simultan, în mod semnificativ, pe Gabriel Liiceanu și pe Tudor Ghideanu, doi gânditori care nu se înghit reciproc. Însă față de amândoi mă simt dator pentru această carte și trebuie să le mulțumesc: domnului Liiceanu pentru că arhitectura ontologiei tragicului mi-a fost inspirată în mod considerabil de teoria limitei pe care-o practică cu succes, iar domnului Ghideanu pentru că este autorul unor importante texte filosofice pe tema existențialismului francez sub influența cărora mi-am început cercetările.  

În timpul celor cca. 6 ani de muncă am alunecat către filosofia minții; motiv pentru care tratarea unora din subiecte trimite către o astfel de abordare. A trebuit să smulg din teză temele de filosofia minții în speranța publicării unei lucrări cu titlul Structura conștiinței.

Din efortul reprezentat de realizarea tezei am rămas marcat profund afectiv de Albert Camus; poate și pentru faptul că e vorba de gândire filosofică ambalată literar. Câteva teme care-mi sunt dragi la acest autor: baia în mare, sensul necondiționat al iubirii materne, a exista fără a gândi (o frumoasă definire a omului prin existență, la distanță de raționalitate), empatia față de social (și Camus vedea sindicalismul ca o speranță a celor amărâți).

Trebuie să fiu recunoscător domnului Antonio Sandu, singurul ce pare s-o fi citit, spre bucuria sinelui meu academic (și a birocrației universitare), domnia sa citându-mă de câteva ori (chiar dacă nu pe temele esențiale din carte). Cum nu am nici-un aranjament academic cu respectivul autor (am auzit că se practică!) trebuie să-i mulțumesc!

Cartea poate fi achiziționată la câteva librării on line.

Prin „bunăvoința” editorilor o parte din ea a fost publicată pe internet.