Existența Răului este strict dependentă de durata umanității. Motivul: Răul este una din cele două perspective axiologice esențiale pe care omul le aruncă asupra existenței. În afara punctului de vedere pe care-l reprezintă existența umanului, Binele și Răul alunecă în neant.
Lumea fiind tot ce există (Wittgenstein), Binele și Răul se desfășoară doar în limitele ei.
Banul îl donează pe „a putea”; adică puterea. El aduce potențialitățile mai aproape, în vecinătatea „realizării”, adică transformării lor în realitate și pseudo-împlinirii de sine prin intermediul acestei realizări.
Una din greșelile parveniților este abordarea valorică a situațiilor circumstanțiale. Exemplul cel mai frecvent: a-i considera proști pe cei care n-au bani. Adică a face din bani singurul criteriu de valoare, mutând axiologia pe unicul teren al reușitei personale.
Mulți nervi, puțina compasiune, recursul la celălalt centrat pe situarea lui ca mijlocitor al bunăstării personale – așa aș descrie esența actualei clase de mijloc din România.
Infinitele moduri de-a fi pe care societatea ni le pune la dispoziție sunt tot atâtea forme de distragere a atenției față de moarte. În momentul în care moartea survine suntem îndeajuns de prinși în rolurile asumate încât să-i ratăm înțelesul. Spaima de boală pare să ne stârnească mai multă îngrijorare decât perspectiva dispariției.
Abuzul de fericire ne face normalitatea dureroasă.
