Abordarea mea vizează o critică a feminismului ca ideologie (în forma existentă), a exagerărilor pe care le aduce cu sine (ca orice ideologie a secolului XIX sau XX), nu o negare a diferitelor mișcări pentru apărarea drepturilor femeilor, care sunt la fel de îndreptățite precum alte mișcări pentru apărarea drepturilor diferitelor minorități. Pornesc de la ideea că o abordare critică este binevenită pentru toate ideologiile, ajutându-le în felul acesta să-și contureze propriile limite, pe baza inevitabilelor insuficiențe.
Dacă critica feminismului (ca ideologie) are drept rezultat acuzarea mea de misoginism atunci promotorii unei astfel de definiri nu fac decât să dezvăluie unui din aspectele neplăcute ale acestei ideologii, respectiv preluarea unui mecanism de tip „totul sau nimic”, pe care-l cunoaștem din ideologia marxistă, promovat sub sloganul „Cine nu este cu noi este împotriva noastră!”.[1] Personal, cred că am dreptul de-a nu fi pentru ideologia feministă fără a fi împotriva femeilor; adică de-a fi critic față de ideologia feministă fără a fi misogin. Dacă nu este posibil acest lucru atunci suntem în prezența unei ideologii totalitare, care dorește să organizeze să împartă societatea în adepții ideologiei feministe de-o parte și dușmanii femeilor de cealaltă parte, desființând necesarul interval (majoritar, cred). Așadar rog să-mi fie permis a fi critic și față de această ideologie (la fel cum sunt față de altele), una care, în termeni feminiști, este plină de preluări din „ideologii masculine”.
Una din probleme ce susține opoziția feminism versus misoginism o constituie faptul că opinenții primei tabere opun cultura naturii, ca și cum cultura trebuie să fie musai instrument de control asupra a ceea ce se dezvoltă în mod natural în om. Însă cultura este în bună măsură o modalitate de continuare și orientare în mod inteligent a naturii, o construcție împreună cu ea și nu împotriva ei. De altminteri, acesta este și sensul uneia din dimensiunile corectitudinii politice; mă gândesc aici la „comportamentul corect față de natură”. Or, ecuația contemporană pare să nu admită în cadrul ei, cel puțin la nivelul discursiv și ideologic, „natura masculină”, ea fiind veșnicul oponent. Evident, mă refer aici la „natura masculină” completată și orientată de cultură, ceea ce înseamnă puternic dependentă de forma ei în oglindă, anume „natura feminină” (aș spune eternul feminin, însă termenul este slăbit de ideologia feministă). Modelarea culturală a „naturii masculine” include opoziția (constructivă și re-constructivă) femininului, care este natură chiar într-o mai mare măsură. A nu se înțelege modelarea culturală drept un panaceu împotriva tendințelor limită; diversitatea culturală existentă (încă) permite manifestarea unui întreg spectru al posibililor masculinității, incluzând și moduri de-a fi inacceptabile pentru axiologia majoritară.
A nu recunoaște genetica, cu diferențele pe care le induce în domeniul orientărilor fundamentale, înseamnă a te comporta ideologic, lucrând la o construcție socială ce vrea să rescrie adevărul, nu s-l descopere.
În teoria feminismului este vorba de o problemă reală pusă în termenii greșiți. Așa cum situația muncitorilor nu s-a îmbunătățit prin inventarea luptei de clasă tot astfel situația femeilor nu se îmbunătățește datorită „războiului dintre sexe”, adică prin „introducerea luptei de clasă în dormitor”. Realitatea problemei a fost descrisă cu succes și cu exagerările de așteptat pentru orice prezentare de această manieră (exagerările au în toate aceste cazuri rolul de efect artistic). Feminismul trebuie să-ți propună rezolvarea unei probleme globale a societății, urmând ca în interiorul ei să asigure cadrul necesarului mai bine. Adică trebuie să fie parte a unei viziuni mai largi, care să deschidă posibilitatea de-a asigura locul fiecăruia.
Soluțiile excluzive, promovată de ideologiile centrate pe conflictul de clasă, gen, rasă etc. nu reușesc niciodată să rezolve o problemă fără să genereze alta. Motivul îl constituie anti-naturalismul[2] lor, demonstrat de instaurarea predominantă pe calea revoluției a sistemelor pe care le propun.
Ideologia feministă este contradictorie, din moment ce aduce cu sine o întoarcere împotriva propriilor copii, adică împotriva modului în care mamele au reușit să-i pregătească pentru societate. Inamicul, opresorul, agresorul, adică bărbatul, este rezultatul unui amestec dintre fondul genetic și educația dată de mamă în primii ani, educația furnizată de tată (puțină – în majoritatea cazurilor), pregătirea furnizată de instituțiile statului și ceea ce preia de la contextul cultural. Chiar dacă am atribui o pondere egală tuturor factorilor, tot rămâne o zonă de contribuție a femeilor la crearea profilului social al „noului bărbat”; ceea ce înseamnă că mama (adică femeia) are o parte din vină, dacă-l considerăm a priori vinovat.
Îmi amintesc câteva întâmplări din Serviciul de Urgență în care, tineri violenți, ajunși acolo după violențele exercitate asupra altora (este drept, în general asupra altor bărbați), împreună cu mamele lor, continuau să fie deosebit de violenți în prezența mamelor care, invariabil, pline de milă și de suferință maternă (ceea ce se înscrie într-o modalitatea firească a vieții), le apărau cauza cu formule de genul „Lasă-l săracul, că nu știe ce face!”, „Nu are nici-o vină, alții sunt vinovați!” etc. În fața realității reprezentată de un fiu ce se dovedea o sursă a violenței, gesturile erau de compătimire, apărare, învinovățire a altora etc. (repet, firești din paradigma mamei). Situația era identică în cazul scandalurilor provocate prin agresarea soției, când, prezenți fiind toți membrii familiei, mama soțului agresor îi lua apărarea, învinovățind victima și considerând că a meritat-o. Astfel de povești pot fi extinse la scara întregii societăți prin formula: „Fiecare făptuitor al răului are o mamă”.[3] Ea l-a educat (evident, așa cum am precizat, nu numai ea) și continuă să-l apere deoarece este copilul ei.[4] Ceea ce însă îi creează o postură problematică într-o judecată universal de genul celei promovate de ideologia feministă.
Se pune problema competențelor educaționale necesare mamei. Aici aș vedea una din direcțiile principale de acțiune pentru mișcările feministe, una îndreptată către prevenție. Preluând o idee strecurată de un coleg în cadrul unei dezbateri ce a atins și aceste zone, ar fi necesar ceva de genul unui „Ghid de educare a copiilor pentru a nu deveni violenți”, ca parte din educația pentru a deveni mamă.[5] În plină dezbatere ideologică, împănată cu argumente culturale și apel la raționalitate, lăsăm la îndemâna instinctului matern și a „efectelor secundare” ale educației primite de mamă pe alte teme (din moment ce Școala nu asumă obiective de formare care să pregătească viitorii părinți pentru această calitate).[6]
De ce s-ar identifica femeile cu ideologia feministă? De ce au nevoie femeile de-o ideologie pentru a fi ceea ce sunt, adică cetățeni?
Asistăm deseori la o alunecare lejeră în iluzia că ideologia feministă apără drepturilor femeii. Spun lejeră deoarece, ca în cazul oricărei ideologii, aderarea este în marea majoritate a cazurilor una superficială, fără o minimă parcurgere a principiilor ce staul la baza acestei ideologii, a documentelor programatice. Adeziunea de care pare să se bucure, aproape instinctivă, este similară procesului electoral în care alegem pe baza a ceea ce ni se prezintă, a ceea ce credem noi despre ceea ce ni se prezintă într-o campanie electorală, ratând intențiile reale și efectele alegerii noastre. În măsura în care feminismul este ideologie, el este caracterizat de aspirația către putere, adică are o natură politică, aflându-se într-o continuă campanie de atragere a aderenților.
Ca orice ideologie totalitaristă și ideologia feministă tinde să controleze zone care țin de spațiul personal, de libertatea deciziei individuale, de frumusețea faptului de-a fi un om liber capabil să-și gândească propria situație, să decidă singur și să asume consecințele deciziilor sale. Asumarea necritică a mecanismelor mentale propuse ideologic (încărcate așadar a priori de o aură de adevăr incontestabil) conduce la anularea libertății. Mișcarea feministă este una valabilă în ceea ce privește temele de interogație, exemplele pe care le dă,[7] însă devine ideologie în momentul în care recurge la sloganuri, la mecanisme de gândire și decizie prestabilite, în momentul în care generalizează situațiile și propune soluții generale, dorind să închidă persoanele de gen feminin într-o viziune unică, adică dovedind neîncredere în capacitatea fiecăreia de-ași face propriile alegeri. Considerarea bărbatului drept adversar, închiderea lui în modelul universal al „participantului la puterea falocrată” dă seama tocmai de-o viziune totalitară, anulând a priori modurile individuale de-a fi. Este o dispunere forțată în tabere opuse ce ratează intervalul, adică exact spațiul normalității în care există majoritatea.
Ideologia feministă, prin închiderea pe care-o propune, împiedică de fapt căutarea, posibilitatea altor formule sociale care să redea sensul individual și colectiv mult mai aproape de împlinirea lui. Prezumând că scopul îl reprezintă Puterea,[8] ea este orientată către accesul la putere. Utilizarea termenului falocrație, ca fiind definitoriu în acest război al sexelor, dezvăluie această orientare. Însă asta reprezintă o închidere în viziuni sociale și politice care ajung să-și dovedească falimentul. Ea tinde să țină femeile captive într-o viziune asupra societății ce poate fi sintetizată drept luptă pentru putere, ideologia feministă fiind în acest caz un „partid politic” ce vrea să aducă femeile la putere sau să permită accesul (mai amplu) femeilor la putere. Or, tocmai Puterea ca scop final al societății, ca sens al ei, constituie problema ce-și așteaptă depășirea către altceva.[9] A închide femeile în această viziune cratologică[10] înseamnă a le împiedica accesul la generarea acestui altceva; mai mult chiar, conduce la anularea posibilității de-a vedea necesitatea și urgența acestui altceva.
În fond, nu feminismul îl critic, ci „căderea lui în ideologii”, preluarea necritică a unor mecanisme de analiză (și de stabilire a dezideratelor) din alte ideologii (în special din ideologia marxistă). Sunt ideologii al cărui fundament îl constituie existența dușmanului de clasă/gen/etnie/națiune etc., incapabile să ajungă la formule ce lărgesc dimensiunile libertății. Altfel spus, sunt ideologii conflictuale, care s-au constituit pe baza conflictelor sociale și își sprijină existența pe seama acestora, determinând potențarea lor (uneori chiar inventându-le). Ele stau sub simbolul ghilotinei adusă în scenă de Revoluția Franceză, pe care au adaptat-o la posibilitățile tehnicii, orientându-i astfel utilizarea și în aceste direcții, aruncând deci tehnica – și, odată cu ea, Puterea – într-o zonă ambiguă axiologic (adică social).
Aparent paradoxal, reproșez feminismului incapacitatea (momentană, sper!) de a-și genera o ideologie proprie.[11]
[1] Un alt exemplu de preluare dintr-o altă ideologie: sloganului marxist „Proletari din toate țările, uniți-vă!” îi corespunde un sloganul (implicit) „Femei din toate țările, uniți-vă!”. Aceste sloganuri ce par că identifică un adversar, ajung de fapt să-l creeze.
[2] Prin anti-naturalism înțeleg neacceptarea posibilității unei forme de „inteligență colectivă” în mersul societății, refuzul de-a accepta ideea că ceea ce este constituie un rezultat al mersului firesc al societății, o expresie a posibilităților ei manifestată prin împlinirea uneia din ele. Anti-naturalismul este derivat din încrederea exagerată într-o formă a rațiunii, ivită într-un moment al istoriei și considerată, a priori, drept adevăr final (o formă de judecată ce vrea să cuprindă viitorul, confiscându-i dreptul la propriile-i moduri de așezare). Din acest punct de vedere se vorbește pe drept de „o formă de totalitarism a rațiunii”, vizibilă odată cu modernitatea. Raportat la această acaparare a viitorului, ideologiile modernității, toate bazate pe credința în progres ca sursă a adevărului, sunt auto-contradictorii, postulând, în mod simultan, viitorul ca sursă de confirmare a teoriei, de împlinire a lui, dar anulând posibilitatea demonstrării contrariului.
[3] Menționez faptul că o astfel de idee derivă din aprecierea pe care o am față de rolul mamelor în nașterea și educarea copiilor, ele având chiar un rol determinant. Evident, o astfel de opinie reprezintă o generalizare, ea având și excepții.
[4] Nu sunt de părere că mamele ar trebui să se dezică de astfel de copii. Ba chiar cred că gestul lor s-ar putea să cântărească mult de partea binelui, dacă abordăm lucrurile dintr-o perspectivă maniheistă. Tocmai această iubire necondiționată a mamei îl ajută să supraviețuiască, poate îl face să nu devină și mai rău. Sugerez doar că problema este insuficient studiată, cel puțin raportat la concluziile pe care ne grăbim să le tragem și, mai trist, la măsurile pe care dorim să fie luate pornind de la astfel de concluzii.
[5] Evident, acesta ar trebui să fie sincronă cu o educare a băieților/bărbaților pentru a deveni tați, ambele parte a educației pentru a deveni părinți.
[6] Această idee are un caracter de tatonare, neputând anticipa la acest moment toate dificultățile pe care o astfel de strategie socială le poate aduce cu sine. Dacă educația pentru a deveni părinte mi se pare dezirabilă, putând avea chiar o mică zonă de obligativitate, în ceea ce privește competența de-a fi părinte este riscant să ducem lucrurile prea departe. Faptul de-a fi părinte este un drept fundamental, care prezumă o competență. În principiu, putem considera că există instituțiile și instrumentele juridice necesare care să opereze atunci când este demonstrat contrariul. Motiv pentru care cred că din punct de vedere juridic ceea ce există e suficient. Situația este însă diferită în ceea ce privește dezbaterile pe aceste teme, completate de cercetări în domeniu, pornind de la ideea că prezentarea și dezbaterea lor publică constituie bazele unei campanii de conștientizare în domeniu. Rămâne însă de rezolvat o problemă spinoasă: putem să încălcăm tabuul social privitor la rolul mamelor în educației, la legătura între educația pe care ele (evident, alături de tați) o dau copiilor și comportamentul acestora când ajung adulți?
[7] Pe zonele ce țin de libertatea personală, ideologia feministă este pertinentă cel mult în calitate de campanie de conștientizare sau, mai curând, de agendă pentru dezbateri.
[8] Prezumția nu este greșită: orientarea societății contemporane este către Putere. Puterea de dragul puterii constituie una din marile probleme ale societății contemporane, ce-și așteaptă soluționarea, trecerea la altceva.
[9] Am propus acest altceva drept „o nouă ideologie”, înțeleasă ca o nouă formă de orientare a societății, ca o așezare pe noi coordonate axiologice, ca un alt sens în care se îndreaptă istoria. Ceea ce înseamnă că asum o viziune de genul celei propuse de Lucian Boia, respectiv că ne aflăm în zona unei falii istorice, care face legătura dintre două moduri diferite de-a fi (social).
[10] Prin cratologie înțeleg o logică a puterii, ce domină societatea contemporană. Această logică a puterii este o viziune meta asupra societății, înglobând (și fiind rezultatul) logicilor domeniale (știința și politica fiind cele mai importante în acest sens).
[11] Ideologie în sensul extins al termenului, eliberat de căderea sa în mecanismele gândire conflictuală, voit – și forțat – opozitive. Este sensul pe care-l am în vedere în cartea Critica societății de consum. În căutarea unei noi ideologii, un sens eliberat de etichetele negative pe care i le-au adus ideologiile „realizate” în sec. al XX-lea (în special marxismul și nazismul). Evident, această resemnificare este determinată de incapacitatea de-a propune un alt nume, unul care să desemneze metateoriile ce propun noi idealuri sociale.
(Imagine preluată de pe: http://simplemusings-lhp.blogspot.ro/2009/02/pitfalls-of-feminist-ideology-part-1.html)
