Asist consternat la un spectacol nefiresc, dat de diferite segmente ale societății, pe tema morții regizorului Sergiu Nicolaescu. Televiziuni care fac din asta evenimentul central pentru câteva zile, reprezentați ai Bisericii care tind să-și depășească competențele, critici de artă care ratează diferența dintre om și autor de teama judecății nepotrivite a istoriei, mulțimi care se înghesuie pentru un ultim omagiu, oameni deranjați de prea marea atenție care i se acordă și enumerarea ar putea continua. În joc este și decența telespectatorului. Gestul de-a muta canalul ar fi o formă de presiune morală asupra unor televiziuni ce depind de rating. Soția regretatului regizor este singura ce pare să dea dovadă de decență într-o lume care a luat-o razna.
Acest eveniment nefericit scoate la iveală o indecență publică, lipsa de respect cu care tindem să tratăm moartea unui om, fie el și controversat din punct de vedere artistic. Altfel spus, arată situarea noastră la extreme, adică lipsa intervalului necesar pentru existența normalității.
Vedem așadar o societate care tinde să alunece către fundamentalism, pe fondul dorinței Bisericii Ortodoxe de-a profita de acest circ mediatic pentru a-și întări adeziunea din partea poporului. Majoritatea criticilor la această intervenție inoportună și gălăgioasă sunt pertinente, dezvăluind o mare uimire în fața unei astfel de dogme. Datorită mediatizării, Sergiu Nicolaescu a ajuns un studiu de caz pentru ceea ce riscă să se dovedească a fi „fundamentalismul ortodox”. În acest context, într-un mod ciudat, marile voci intelectuale de dreapta par a nu avea nimic de spus, căzând într-o discretă complicitate sobornicească.
Reacțiile critice ar putea fi declanșate de mediatizarea exagerată a morții domnului Nicolaescu, de tendința de-a umfla cumva merite izvorâtă dintr-o formă de legitimare a celor care insistă pe această temă (cu cât mai mare personajul cu atât este mai mare audiența). Suplimentar, criticii de artă au dreptate; însă pe palierul artei.
Însă, unele din ele le-am văzut manifestate de persoane decente. Ceea ce mi-a ridicat un semn de întrebare privitor la ceea ce se întâmplă. Este posibil ca în lipsa reacție lor exagerate să fi fost eu cuprins de pofta de-a mârâi împotriva comportamentului de tip pompos al televiziunilor. Într-un fel, parcă retrăiesc imagini din unele filme ale autorului, cu situări extreme, lipsind intervalul necesar pentru modul uman de-a fi. Și totuși, parcă e un pic prea mult.
Critica artistică nu are nimic de-a face cu obligația de a ne comporta decent pentru un om decedat. Dincolo de pretențiile noastre estetice (la multe din ele fiind nevoit să subscriu) rămâne realitatea unei prize la public. Sigură că ne-am uitat la filmele lui Sergiu Nicolaescu și deoarece nu prea aveam la ce să ne uităm. Chiar dacă asta ar fi judecata finală tot nu anulează un adevăr fundamental: trăim perioade din viață care nu ne plac, am trecut prin momente nu tocmai bune din perspectiva standardelor contemporane, am avut de-a face cu oameni neplăcuți, poate uneori chiar în familie etc. Însă toate acestea ajung cumva să facă parte din viața noastră, să participe la conturarea nostalgiilor față de-un anumit timp al vieții noastră.
Acum nu mă mai impresionează filmele lui Sergiu Nicolaescu, fiind într-adevăr lipsite de emoții profunde, ratând o anumită zonă din posibilitățile de expresie ale cinematografiei. Însă seria filmelor de acest gen este imensă; deseori mă trezesc „uitându-mă” (adică privindu-le și uitând de mine) la astfel de „filme pop”.
Mă întreb dacă nu cumva filmele lui Sergiu Nicolaescu ar putea da seama de o anume formă de „rezistență cinematografică națională” în fața asaltului ideologic al multora din filmele Hollywoodului. Chiar dacă nu este vorba de o rezistență prin cultură, în sensul tare al termenului, rămâne totuși în discuție o încercarea de acces la mase printr-un produs autohton. Departe de mine tentația unor excese naționaliste. Poate însă că echilibrul în fața lipsei de măsură a „naționalismului” american (de fapt presiunii globalizării culturale ce vine din această direcție) este asigurat și de filmele de genul făcute de regretatul regizor. Interpretarea istoriei făcută de americani prin intermediul filmelor are drept echivalent național interpretările noastre istorice; o luptă dusă în planul jocului ideologic pe seama istoriei făcut prin intermediul filmelor. Sugerez astfel un gen de prudență față de această dimensiune acaparatoare a culturii occidentale.
Poporul nu-i un mare iubitor al filmelor de artă. Și aici nu este vorba doar de poporul român. Situația derivă din statutul ontologic al artei, ea rămânând cantonată în zona elitelor. Pentru popor s-au produs întotdeauna surogate artistice (poate prea dur spus kitchuri), care pot fi accesate mai lesne.
Asistăm la o „politizare culturală” a morții lui Sergiu Nicolaescu? Într-un anume sens, judecata lui Sergiu Nicolaescu este o judecată a acelor timpuri. Motiv pentru care ea va suferi toate sentințele date acelei perioade și va fi afectată de toate limitele dovedite de judecata acelor timpuri.
Trecutul nostru, colectiv și individual, este așa cum a fost. Suntem vinovați de el într-o măsură mai mică sau mai mare. Niciodată întru totul și niciodată deloc. Totuși, sunt puține greșelile unui om care să merite uitarea unor reguli minime de respect în momentul morții sale.
Este vizibilă alunecarea într-o poziție critică extremă a unei părți a societății, față de-o perioadă nefericită a istoriei. O critică al cărui singur rezultat cert îl constituie accentuarea radicalizării diferitelor paliere ale societății. Nu pot spune că o abordare critică a acelor timpuri nu este corectă. Problema este, iarăși, măsura. Critica este dublată de-o lipsă a perspectivei istorice, determinată deseori de abordări ideale.
Nu putem nega nostalgia unei părți a populației după acele timpuri. Atât segmentul de populație cât și nostalgia există, chiar dacă judecățile noastre de valoare tind să-i neantizeze. Au de partea lor dimensiunea constructivă a acelei perioade, dovedită de faptul că trăim în mare parte pe infrastructura dezvoltată atunci. Ca și cum putem fi constructivi în plan arhitectural doar în condiții de constrângere. Sigură că vorbim de blocuri improprii locuirii, de șosele neadaptate la noile cerințe ale civilizației, de-o industrie care între timp a dispărut etc. Suplimentar, atârnă cel mai greu condiția umană din acele timpuri, deteriorarea ei fiind prețul, mult prea mare, plătit pentru asta. Însă, faptul că după 23 de ani de ne-comunism (sau neo-?!) nu ne-au adus îmbunătățiri semnificative în ceea ce privește condițiilor de trai ale majorității constituie deja o problemă care atârnă greu într-o judecată istorică onestă, în imaginea de sine a nației române. Chiar dacă vom invoca vicisitudinile istoriei, lipsa noastră de resurse etc. pentru o parte a perioadei revoluționare, rămâne cel puțin tristul adevăr că avem la îndemână cel puțin 3,5 miliarde de euro pe care am fi putut să-i investim în chestiuni structurale, însă ne-am dovedit incapabili. Este posibil ca mentalitatea comunistă să constituie una din piedici. Să ne amintim însă că suntem și după câțiva ani de guvernare de dreapta în aceeași situație. Nu criza economică constituie problema, ci criza națiunii române, din care s-ar părea că nu găsim soluții de ieșire. O criză provocată în primul rând de lipsa măsurii din toate aspectele vieții sociale, de antagonismul forțat dintre diferitele ei paliere: stânga versus dreapta (ambele părți ajungând să fie altceva decât s-ar aștepta de la ele), mulțimea versus intelectuali (ambele părți ratând apropierea), stat versus populație, patronatul versus sindicate, prezentul versus trecut etc. Toate părțile sunt mult prea cramponate de pozițiile lor, de conflictele care le separă, ratând necesitatea intervalului, a spațiului comun de întâlnire și dialog care conturează normalitatea. O criză provocată de dezbateri ideologice personalizate și interiorizate, de blocări a părților în conflict în propriile idealuri, lipsind fireasca dorință a înțelegerii pe zona cotidianului. Altfel spus, o criză care ne-a adus în situația de-a nu mai putea spune „Noi!”, căzuți fiind în patima urii față de „Ei!”.
Perioada comunistă, în a doua ei parte, a forțat o polarizare a energiilor creative ale nației în trei tabere: opozanții (mult mai puțini decât vor să pară acum), susținătorii (nu știu dacă foarte mulți) și tabăra celor neutri, forțați însă de împrejurări la o adeziune formală (adică prinși în plasa micilor complicități). Cea din urmă tabără număra la Revoluție cel puțin 4 mil de oameni, membri de partid de voie sau de nevoie. Absența intelectualității de stânga, dublată de ivirea unui grup de intelectuali de dreapta deosebit de activ și combatant, a condus la ivirea unui curent de intoleranță intelectuală față de „foștii”; au avut de partea lor Occidentul, ca ideal și nouă speranță (altfel spus, au avut și au încă de partea lor multașteptata societate de consum). S-a ivit astfel în planul public un curent inhibitor, determinat de forțarea unei noi morale, caracterizată de-o mare zonă de artificialitate. Culpabilizații sau împărțit cumva în două tabere: cei mai curajoși au intrat pe scena publică în timp ce marea majoritate, mai curând indignată decât rușinată, a preferat să recurgă la strategii individuale, dezvoltând totodată o formă de rezistență difuză, care nu-și găsește locul și reprezentarea în plan politic: stânga n-a reușit până acum să contureze o social-democrație în sensul tare al termenului iar dreapta este neatractivă datorită valorilor promovate, a poziției critice față de „foști”. Au reușit în cea mai mare parte să-și găsească locul în plan profesional sau prin dezvoltarea micilor afaceri. Ei constituie la ora majoritatea clasei de mijloc; evident „o clasă de mijloc a României”, cu un nivel de venituri mai mic comparativ cu cel occidental. Unii dintre ei au decăzut; suficient motiv pentru a se lăsa prinși de nostalgia față de comunism și ura față de simbolurile dreptei. Alții s-au refugiat în religie, fără a fi dominați de religiozitate, fiind mai curând în căutarea unei identități decât mânați de credință. Iertarea ca valoare creștină s-ar putea să fi constituit o formă de atracție în nașterea unei astfel de opțiuni. În mod aproape paradoxal, acum se simt debusolați de prea desele întâlniri ale dreptei cu valori ale creștinismului, reeșapate ideologic.
Intoleranța se manifestă prin respingerea celorlalți din viața societății, prin izolarea lor. Altfel spus, prin utilizarea ghetoului. Cum ar arăta un ghetou al „foștilor”? Care este soluția dreptei? un „Bărăgan al foștilor”, în care, eventual, să fie în sosiți de copiii lor? Asistăm astfel de 23 de ani la discuții radicale, neputincioși în a găsi o soluție comună.
Ceva din contaminarea idealurilor tinereții de către ideologia comunistă a rămas în conștiința foștilor. Este un orizont de așteptare a unor valori ale stângii (sper, pe format democratic), neumplute încă de un conținut intelectual, adică de-o nouă ideologie a stângii.
În momentul în care și-a luat rămas bun de la regizor Ion Iliescu a făcut câteva declarații de apreciere la adresa acestuia, într-un limbaj de lemn demn de alte timpuri. Ele vădeau o formă de justificare individuală și, simultan, colectivă pe care fostul președinte înțelegea s-o aducă în apărarea vechilor idealuri. Semn că, din nefericire, a rămas simbolul al unui comunism cu față umană, lipsit de aderenți. Spun „din nefericire” deoarece nu s-au ivit încă intelectualii capabili de-a determina o viziune politică social-democrată. În consecință, idealurile de stânga nu sunt încă așezate pe un curs firesc, similar modelelor occidentale, fiind dependente de aparenta captivitatea într-o perestroika a comunismului, adică situate în zona idealurilor lui Ion Iliescu.
Avem astfel nevoie de-o formă de uitare, ca început a toleranței. Trecutul, căzut în plasa interpretărilor ideologice, furnizează prea multe motive de conflict, fiind necesară o formă de distanțare de el, dublată de-o abordare critică, smulsă din plasa ideologiilor.
Într-o societate ce se pretinde pătrunsă de valorile liberalismului occidental iese la iveală indiferența față de decizia persoanei în ceea ce-o privește, confiscarea libertății de decizie de către societate. Acesta este sensul limitelor testamentului manifestate de sistemul nostru juridic, deci de societatea românească. A supune judecății publice dorința testamentară a regizorului Sergiu Nicolaescu, a sugera posibilitatea și chiar necesitatea încălcării ei, dovedește prețul pe care-l punem, ca societate, pe voința juridică a unui om dincolo de moartea sa. Ne place sau nu, suntem nevoiți să trăim într-o societate în care nu ne aparținem întru-totul, libertățile individuale intrând deseori în conflict cu valorile sau pseudo-valorile sociale. În măsura în care dreapta înseamnă o extremă dreaptă așezată pe-o formă de fundamentalism religios, ea este de fapt conservatoare, ratând din plin valorile liberalismului. Cum nici stânga nu reușește încă să-și doneze o identitate politică, părem a fi fără speranță.
Înainte de-a fi de partea Binelui sau a Răului (în conformitate cu locurile în care o înghesuie perspectiva celor care judecă) o existență are atributul principal de-a fi, de-a participa la realitate. Realitatea existenței depășește idealitatea judecăților pe care ea trebuie să le îndure. Acesta este sensul drepturilor omului, adică al umanității. Ivirea lor indică dorința de-a salva omul din fața părtinitoarelor judecăți istorice.
S-a stins, totuși, o existență. Un scurt moment de reculegere este necesar.
(Imagine preluată de pe: http://njcprinting.wordpress.com/2011/06/27/does-your-marketing-success-measure-up/)
