Teza principală a acestui articol: lupta împotriva salariilor nesimțite ascunde de fapt „nesimțirea comisionului”, adică afacerile ilegale pe banii publici.
Campania împotriva salariile nesimțite a constituit de fapt un atac la demnitatea funcției publice. După ani de teamă (poate și respect) față de funcționarii publici, noii îmbogățiți au profitat de prilejul oferit de criza economică, combinat cu faptul că se aflau la putere, pentru a se răzbuna, încercând totodată o reașezare a ierarhiilor sociale. Decăderea imaginii funcției publice a avut ca miză creșterea demnității afacerilor, respectiv legitimarea noilor îmbogățiți, concomitent cu conservarea banilor publici ca sursă a averilor.
După ani de zile de evoluție underground, în care averile au fost acumulate pe toate căile posibile, legale sau ilegale, exponenții acestei categorii economico-sociale au simțit că venise momentul ca ele să iasă la suprafață, înnobilate cu aura unei importanțe sociale capitale.
Cum spuneam în altă parte, această abordare reflectă un atac ideologic al dreptei asupra rămășițelor unei clase sociale considerată în general de stânga: salariații. În cca. un deceniu s-a reușit demantelarea industriei și, odată cu ea, destructurarea lucrătorilor din acest sector, care constituiau principalul pericol datorită gradului de sindicalizare[1] și răspuns la chemările liderilor. Scoși din angrenajul subzistenței prin intermediul slujbei, respectiv din prinderea într-o formă de acțiune socială prin intermediul sindicatelor, lipsiți de o reprezentare politică a intereselor proprii, o bună parte din lucrătorii activi și în plan social și-au asumat în mod individual rezolvarea situației, cel mai adesea pe calea migrației. Fluxul migratoriu a absorbit o bună parte din oamenii cu atitudine civică, capabili să reacționeze la excesele politicienilor,[2] fapt vizibil în diluarea tot mai accentuată a protestelor sociale. Ceea ce ne conduce inevitabil la o reușită majoră a celor care au vizat creșterea gradului de control asupra societății.
Productivitatea scăzută a muncii, datorată slabei pregătiri a forței de muncă și lipsei educației acesteia pentru muncă, a fost sloganul sub care s-a produs atacul asupra lucrătorilor din industrie, el fiind echivalentul salariilor nesimțite.
Atacul asupra bugetelor sociale a avut și el un rol important în accentuarea precarității celor care muncesc, creșterea profitului privat fiind camuflată, culmea, sub sloganul creșterii locurilor de muncă. Puțini își amintesc, spre exemplu, că guvernarea Tăriceanu a generat o creștere a veniturilor pe seama scăderii contribuțiilor la Sănătate, un gest ce trădează în mod clar avantajarea mediului privat în dauna intereselor comunitare. Această politică a destructurării unuia din cele două importante domenii sociale, respectiv a Sănătății, a fost continuată cu sârg și de guvernarea de stânga, V. Ponta putând fi așezat și el pe „panoul de onoare” al celor care au acționat împotriva intereselor sociale. Slăbirea sectorului public este un obiectiv conștientizat de politicieni. Dovada ne-o furnizează neîncrederea cu care privesc sistemul sanitar românesc, alegând să-și rezolve problemele de sănătate în spitalele din străinătate. Semnalul pe care-l dau în mod sistematic prin astfel de gesturi este simplu: „Am gestionat atât de prost sistemul sanitar încât nu merită să riscăm rezolvarea problemelor noastre de sănătate în cadrul lui!” Nici măcar faptul că au susținut cu atâta sârg dezvoltarea sectorului privat de sănătate nu le-a modificat decizia de-a se trata în străinătate. Însă, astfel de semnale publice generează în mod evident o presiune pentru privatizarea sistemului de sănătate.
A urmat asaltul societății de consum, mediat de abundența creditelor, care a aruncat o bună parte dintre lucrători în mirajul schimbării rapide a standardelor de viață; formele tradiționale de socializare au fost abandonate, trecându-se la afirmarea individuală prin intermediul consumului. Creditele au creat suficientă dependență de locul de muncă pentru a inhiba acțiunile tradiționale de negociere a prețului muncii.
Singura redută socială rămasă erau lucrătorii bugetari, numărul lor constituind un real pericol pentru încercările de promovare a noii ierarhii sociale. După 2006 era zona cu cel mai înalt nivel de sindicalizare, constituind ultima barieră în apărarea statului social. Diminuarea numărului de lucrători, destructurarea sindicatelor și demonizarea salariilor au constituit direcții de acțiune desfășurate pentru impunerea unei noi ordini caracterizată de desființarea statului social.
Nedumirirea dreptei față de lipsa de reacție a societății civile raportat la situația lui V. Ponta este nejustificată: o bună parte a societății civile a trăit deja câteva gesturi majore de injustiție socială din partea dreptei, care i-a generat un sentiment de indiferență pentru astfel de situații. Nu te poți aștepta să ai un sprijin real în societate în momentul în care te-ai arătat indiferent față de ea. Dacă legea înseamnă posibilitatea de a pierde un sfert din salariu și de-a arunca un sfert dintre salariați la nivelul salariului minim pe economie, atunci este firească o anumită formă de indiferență față de pretenția la normalitate prin intermediul legii. Micile potlogării ale primului ministru cad într-o zonă de indiferență a societății datorită injustițiilor majore pe care aceasta a fost obligată să le suporte. Acțiunile politice din ultimii 6 ani ale dreptei au reușit nu doar să destructureze o serie de instituții sociale, ci și să anuleze o bună parte din încrederea cetățenilor în justiția socială. Dezvăluirile DNA sunt coerent cu această perspectivă, evidențiind o acțiune sistematică de îmbogățire pe seama statului din partea celor care-i administrau bunurile, în dauna cetățenilor.
Dreptul la salariu face parte din drepturile la proprietate. Comparativ cu alte surse de constituire a proprietății, salariul este (de fapt, ar trebui să fie) proporțional cu munca depusă. În momentul în care decizi să depășești criza economică prin repartizarea poverii doar pe venitul salarial al unor categorii de lucrători, bugetarii, ai o problemă majoră de justiție socială, generată de un tratament diferențiat al dreptului la proprietate. O astfel de problemă este, simultan, politică și de drept. Faptul că instanțele au menținut o astfel de decizie nu face decât să indice gradul de aservire a justiției de către puterea politică.
Povara crizei economice a fost inegal distribuită: au suferit bugetarii (cel mai adesea invers proporțional cu veniturile lor), în timp ce au fost ocoliți cetățenii cu dare de mână. Impozitul pe venit ar fi putut cunoaște măcar cu această ocazie o așezare variabilă, graduală, în funcție de venit, astfel încât să fie salvată ideea de egalitate.
De altfel, istoria recentă a guvernărilor de dreapta din România a evidențiat tinderea acestui segment politic către un sens restrâns al dreptului la proprietate. Simpatia unei bune părți din populație pentru Ion Iliescu, care asigură încă un electorat stabil PSD-ului, este generată dintr-un gest fundamental cu care acesta este asociat: o anume formă de împroprietărire. Desigur, Iliescu nu poate fi considerat un susținător al proprietății private. Însă, sub conducerea lui s-a făcut o formă de trecere din proprietatea publică în proprietatea privată: așa numita vânzare a apartamentelor. De asemenea, proprietatea asupra pământurilor a căpătat și ea statutul unui fenomen în masă, cunoscut ca de-colectivizare. Cu toate sinuoasele chipuri particulare pe care le-a căpătat acest proces, el nu a fost egalat de ceva similar în ultimii 25 de ani ca nivel al impactului social. Sigur că Iliescu a împiedicat în bună măsură restituirea proprietăților, putând fi considerat un adversar principiului proprietatea este sfântă. Acțiunile lui în acest domeniu au corespuns în bună măsură așteptărilor de la acel moment ale majorității populației.[3] În mod ciudat, privit din perspectiva interesului majorității populației, Ion Iliescu pare acum un susținător al proprietății mai eficient decât a reușit s-o facă dreapta și urmașii lui politici, apărând (poate fără să vrea) atât un anumit sens al proprietății publice cât și un sens larg, de masă, a proprietății private. Desigur, nu trebuie să uităm că sub regimul său a fost început marea ilegalitate a transferurilor din zona industrială, din proprietatea publică în cea privată, continuată și accentuată atât de guvernările de dreapta cât și de continuatorii (pseudo)politicii de stânga.
Munca la stat versus afacerile cu statul
În ce măsură munca la stat, adică statutul de bugetar, poate fi asociată cu un act de lene, de ineficiență socială, așa cum s-a sugerat în ultimii ani? În principiu, în egală măsură cu eficiența socială a afacerilor în care se utilizează bani publici. Altfel spus, folosirea eficientă a banului public este cuantificabilă atât în domeniul activității bugetarilor cât și în cel al contractelor pe banii publici. Diferă însă cel mai adesea mărimea câștigului.
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că cca. 30% dintre bugetari sunt în situația de sărăcie salarială, lucrătorul nu are cum să lucreze atât de puțin pentru a atinge nivelul insignifiant al salariului. Cu alte cuvinte, chiar și dacă stă degeaba timp de 8 ore pe zi cu greu reușește ca salariul lui să fie nemeritat. Opinia publică este indiferentă față de aceste aspecte deoarece ele sunt contrabalansate de imaginea șpăgii, adică a corupției bugetarilor.
Însă, șpaga are o semnificație cu adevărat antisocială în cazul funcțiilor de decizie, care înseamnă cca. 10% dintre salariați. Oricum, ocupanții acestor funcții fie sunt legați direct de politicienii aflați la putere fie au deja o bună inserție în piața privată, statutul lor cu greu putând fi numit de bugetar. La acest nivel șpaga s-a transformat în comision, acesta din urmă tinzând informal către statutul profitului. Cu alte cuvinte, comisionul este profitul omului politic, adică obiectivul economic ce-l face să intre în politică. Comisionul este o sursă de îmbogățire, atât pentru cine-l ia cât și pentru cine-l dă. Această „ambiguitate de clasă” generată de comision a determinat situațiile hilare în care o bună parte din cei care strigă împotriva salariaților bugetari sunt „mari comisionari” pe seama bugetului de stat, adică bugetari care se consideră oameni de afaceri. Ceea ce tinde să indice natura adevăratei lupte: cea dintre „adepții practicii comisionului” (un „cult” transpartinic) și salariile bugetarilor.
[1] Marile mișcări sindicale ale anilor ′90 și începutului de primilor ani ai mileniului au fost generate de forța de muncă din industrie, bugetarii având un rol extrem de mic.
[2] Acest fapt devine vizibil în diferitele luări de poziție pe care le au românii care lucrează în străinătate. Gestul fostului ministru Ioan Rus este cu atât mai blamabil cu cât exact partidul din care face parte a generat o bună parte a fluxului migrator. În condițiile în care și-a asumat în mod demagogic rolul de partid social dar s-a dovedit incapabil de-a asigura protecția socială a celor pe care avea pretenția că-i reprezintă, cetățenii părăsiți de instituții s-au dovedit mult mai ingenioși în a găsi soluții de supraviețuire. Evident, ei nu au cum să le ierte toate neajunsurile suferite celor care i-au împins pe calea bejaniei. Contactul cu mediul occidental i-a schimbat în bună măsură, refuzând susținerea unui partid pretins de stânga în favoarea dreptei. A crede însă că acești oameni sunt de dreapta în majoritatea lor este o iluzie a dreptei politice. Gesturile lor trebuie înțelese contextual, principala suferință fiind cea a unei reprezentări social-democrate reale.
[3] Să ne amintim că până și condamnabila venire a minerilor s-a bucurat, totuși, în acel moment, de susținerea majorității populației. Se pune astfel problema în ce măsură condamnarea lui Ion Iliescu pentru chemarea minerilor (o abordare justificată, dacă o gândim din perspectiva principiilor de drept) este simultan o condamnare a mentalităților acelor timpuri. Reinterpretările retrospective la nivel public, făcute din perspectiva prezentului, tind să rateze atmosfera acelor timpuri. (Pentru a nu fi acuzat de părtinire, menționez că am trăit în acele timpuri o formă a urii față de FSN și Ion Iliescu, fiind un susținător înfocat al ideilor de dreapta. Doar că acum tind să judec cu mai multă prudență acea perioadă, având acces la o perspectivă mai amplă, ce include efectele câtorva guvernări de dreapta).
