Sunt uimit de numărul mare al susținătorilor monarhiei apăruți după moartea regelui Mihai! Și sunt uimit de propria-mi uimire, în condițiile în care recrudescența unei forme de fundamentalism religios, pe care o observ de mai bine de două decenii, este suficientă de una singură pentru a-mi demonstra că deciziile majorității sunt departe de a fi raționale.
Poate suna ciudat, dar ideea revenirii la monarhie, în modalitatea în care a fost vehiculată în spațiul public după moartea regelui Mihai și raportat la majoritatea susținătorilor ei, are ca motor mai curând aspirațiile iliberale decât pe cele specifice democrației liberale.
Personal cred în Republică. În contextul discuțiilor despre regalitate asta înseamnă că nu susține ideea revenirii României la monarhie. Încercarea de-a argumenta această opțiune politică personală (una din multele posibile) mi-a adus multe acuzații, începând cu cea a manipulărilor comuniste care-mi influențează gândirea actuală, continuând cu incapacitatea mea de-a înțelege argumentele bazate pe istoria contra-factuală (de tipul: „Ce bine ar fi fost în România acum daca am fi fost regat!”) și sfârșind cu lipsa aderenței mele la valorile tradiționale.
În mod sigur faptul că România a trecut prin aproape jumătate de secol de comunism iar eu mi-am trăit aproape 40% din existență în acea perioadă (chiar dacă nu exact partea „cea mai conștientă”) îmi influențează gândirea actuală. Chiar dacă-mi este greu să identific formele în care este exercitată această influență, nu-i pot nega existența. În doze variabile, printr-o astfel de influență trecem toți care am trăit în acea perioadă, sentimentele prin care ne raportăm la ea pornind de la nostalgia duioasă și finalizându-se cu ura acerbă. Indiferent de sentimentele fiecăruia dintre noi ea nu poate neantizată și nici nu poate fi trecută în întregime sub semnul răului absolut.
Vreau însă să cred că argumentul fundamental al preferinței mele pentru republică, pe care-l asum în mod conștient, este și cel care-mi orientează decizia. El sună simplu: nu pot fi convins în mod simultan de evoluționism și să cred în dreptul divin al unor familii de-a conduce popoarele. Cu alte cuvinte, cred în relevanța trecerii, instituită de Revoluția Franceză, de la dreptul divin al regilor la suveranitatea poporului, chiar dacă este vorba doar de schimbarea unui mit cu altul și chiar dacă politica ultimului an pare să mă convingă că alegerile suverane ale poporului pot aduce la putere oameni al căror loc este cu totul altul.
Faptul că „oamenii obișnuiți” eșuează în îndeplinirea sarcinilor sociale adiacente nu cred că constituie un argument în favoarea monarhiei. Cu alte cuvinte, limitele inerente democrației nu pot fi interpretate automat ca argumente în favoarea monarhiei, ci mai curând ca nevoie de a ne gândi la altceva.
Mă îngrijorează impactul social pe care-l are empatia pentru destinul zbuciumat al unui monarh (raportat la ceea ce soarta le-a oferit contemporanilor din neamul său) ce se transformă pe nevăzute opțiune politică. Mă tem că la baza ei stă mai curând dorința majorității de a se salva de responsabilitățile politice individuale și sociale prin intermediul unui ales decât credința în eficiența politică a monarhiei. Cu alte cuvinte, în discuție ar putea fi același timp de investire totală (și oarbă, în majoritatea cazurilor) a încrederii pe care-am cunoscut-o în ultimii 28 de ani în persoane cum ar fi Iliescu, Constantinescu, Ciorbea, Năstase, Băsescu, Ponta, Iohannis și, mai nou, Dragnea. Ori, după ce am trecut și eu prin astfel de situații cu câțiva dintre cei amintiți am învățat că politica necesită prudență în alocarea încrederii, limitarea mandatelor fiind cea mai bună dovadă de înțelepciune socială existentă. Cu alte cuvinte, fie cei aleși se schimbă pe măsură ce au acces la putere fie preferințele sau interesele mele intră mai devreme sau mai târziu în divergență cu acțiunile lor. Ceea ce înseamnă că nemulțumirea față de erorile celor votați este parțial salvată de speranța pe care-o aduce cu sine, de fiecare dată, posibilitatea de a-i alege pe alții.
În Marea Britanie funcționează monarhia constituțională (de câteva secole; menținerea ei având legătură mai curând cu faptul că este încă un imperiu de facto, existența lui depinzând de păstrarea monarhiei); asta nu i-a împiedicat pe britanici să voteze Brexitul. Statele Unite sunt un exemplu de democrație constituțională; asta nu i-a împiedicat pe americani să-l voteze pe D. Trump. Cele două exemple tind să dovedească faptul că nu alegerea mitului dominant este așa de importantă, ci unele schimbări ale modului de-a fi al oamenilor.
Monarhiștii sunt prin definiție elitiști, având nevoie de instituirea/menținerea unei distanțe între vulg și cei aleși de grația divină. Dificultatea deciziilor care consacră elitele ar putea fi una dintre cauzele opțiunii (teoretice) pentru monarhie. Cu alte cuvinte, existența vârfului axiologic pe care-o consacră monarhia generează iluzia unei mai ușoare ordonări valorice, determinată de existența acestui punct de orientare.
Monarhia constituțională este de fapt o contradicție în termeni, existența ei indicând mai curând incapacitatea unei societăți de-a crede într-o persoană aleasă (ideea poate fi ilustrată cu exemplul nostru: aducerea lui Carol l a fost cauzată de incapacitatea ascultării unuia „de-al nostru”) și absența credinței poporului în dreptul divin al regelui. Această formă de tranziție (ce încă n-a fost dusă până la capăt în câteva state) indică mai curând indecizia populară.
Credința într-un prinț străin, respectiv într-o formă de guvernare care corelează cu un nivel de bunăstare, face parte din același veșnic tablou al absenței încrederii în sine al poporului român, ce vine la pachet cu valorizarea a tot ce este străin. Migrația contemporană, ca practică de supraviețuire adoptată de tot mai mulți români, se înscrie și ea pe aceleași coordonate.
Avem un deficit de simboluri și, totodată, suntem incapabili să credem până la capăt în cele existente. Ceea ce sugerează o neîmplinire a competenței noastre de a ne genera propriile mituri, respectiv de a le încărcă cu doza de realitate necesară pentru că ele să-și arate eficiența. Încercările de-a revigora credința în monarhie ar putea face parte din strategiile de eficientizare a aderenței românilor la simboluri relevante național. Pentru mine ele nu au rezultatele anunțate. Urmează să vedem dacă vor avea eficiența practică scontată pentru cei care par să fi aderat la monarhie.
Între mitul dreptului divin al monarhului și al celor apropiați lui și mitul egalității tuturor oamenilor, combinat cu cel al libertății fiecăruia dintre ei, îl prefer pe ultimul. Chiar dacă nu toți oamenii sunt egali între ei în sensul tare al termenului, cred că este mai eficient din punct de vedere social să ne comportam ca și cum ar fi egali, cel puțin în unele cazuri (egalitatea în fața legii fiind exemplul cel mai elocvent). Admit însă că este posibil să mă înșel, mitul egalității oamenilor putând avea prea puține puncte de contact cu mentalitatea acestui popor. Cu toate acestea, asemenea oricărui ideal, trebuie să-i dăm șansa egalității să-și exercite influențele modelatoare, lăsând fiecăruia speranța în posibilitatea de a ajunge să fie reprezentativ pentru generația sa.
