O constatare inteligentă a lui Yuval Noah Harari[1] asupra organizării timpului îmi atrage atenția asupra unei realități căreia nu i-am găsit până acum formularea adecvată: societatea industrială a modificat în mod radical ritmurile umanități, generând trecerea de la bioritmuri la o standardizare a temporalității. Organizarea naturală a timpului (adică orientarea în timp după „cele două naturi”, internă și externă) a fost înlocuită cu o structură al cărui singur scop îl constituie eficiența productivă.
Pentru a înțelege ce înseamnă bioritmul unei persoane este suficient să privim suferința pe care o provocăm propriilor copii în fiecare dimineață în care le forțăm conformarea la un alt mare formator de ritmuri industriale: școala.
Povestea cred că are trei dimensiuni care ar trebui să ne trezească atenția:
- Am uitat cu totul lipsa de naturalețe a ordonării timpului în funcție de coordonatele societății industriale.
- Sensul existenței noastre își capătă într-o măsură nepermis de mare contururile în funcție de acest ritm specific producției.
- În momentul în care suntem eliberați către o alegerea ritmurilor proprii ne trezim debusolați, alergând „înapoi” la programul de 8 ore zilnic.
Am trei exemple care furnizează o imagine asupra amplorii dezastrului:
- Tagma universitarilor care se tem de libertatea (și, mai ales, responsabilitatea) pe care o aduce cu sine caracterul liberal al profesiei, alegând s-o mute în zona ritmului celor 8 ore/zi. Deși am demonstrat, împreună cu două colege, că legiuitorul a scos acestă profesie din zona travaliului cotidian desfășurat între ore prestabilite,[2] limitând prezența fizică în spațiile angajatorului la cazurile specifice (orele de predare și câteva atribuții adiționale) și lăsând la decizia persoanei modalitățile în care-și realizează pregătirea și activitățile supuse unor multiple tipuri de evaluări, impactul mentalității specifică modernității este mai puternic decât bucuria pe care o poate oferi posibilitatea de-a alege când și cum își îndeplinește fiecare obligațiile.
Exemplul este grăitor și dintr-o altă perspectivă: într-un spațiu ce are drept coordonate principale gândirea critică și reflexul căutării dovezilor pentru fiecare imagine a realității, nimeni nu a încercat să demonstreze că nu avem dreptate în argumentele utilizate pentru interpretarea pe care am propus-o. Dorința de a se situa în zona certitudinilor existențiale (pe care le generează cele 8 ore de lucru zilnic) este mult prea puternică pentru decidenți și marea majoritate a colegilor/colegelor, fiind preferată strategia realității paralele sau a negării realității (fiecare se comportă ca și cum problema indicată n-ar exista, fără să aibă argumente – în sensul științific al termenului – împotriva alternativei pe care am demonstrat-o).
- Cunosc persoane care, după ce s-au conformat timp de peste două decenii programului de 8 ore zilnic, odată mutate într-un domeniu de activitate cu caracter liberal (în care nu contează cât timp petrec la muncă, ci rezultatele activității lor) se simt vinovate că nu sunt la program, alegând să-și desfășoare în continuare existența după ritmurile industriale. Aidoma lui Hiroo Onoda, soldatul japonez care a luptat încă 29 de ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial,[3] persoanele în discuție se întorc în „tranșeele industrializării”, ratând sfârșitul luptei împotriva bioritmurilor proprii.
- Programul de lucru al unor categorii de medici[4] (în special chirurgii) cunoaște câteva fluctuații ce țin de hazard, cea mai ușor de înțeles fiind variabilitatea duratei unora dintre intervențiile chirurgicale. Mi-am petrecut o vară încercând să-i fac să înțeleagă acest specific pe doi dintre miniștrii Muncii și Sănătății cei mai deschiși la minte pe care i-am întâlnit (Dragoș Pâslaru și Vlad Voiculescu), solicitându-le recunoașterea juridică a acestei realități.[5] Mentalitatea programului tradițional a determinat o rezistență a sistemului de neimaginat. În final, am reușit o recunoaștere parțială, anulată însă după venirea la putere a unor oameni care au dat frâu liber obtuzității birocratice care bântuie prin ministere și spitalele publice. La ora actuală programul industrial bate realitatea, forțând mii de oameni să-și desfășoare în mod simultan activitatea în realități paralele. (Nu ascund faptul că găsesc câteva asemănări esențiale între profesia de medic și universitari, cel mai important aspect – care-i dă și esența caracterului liberal – constituindu-l reponsabilitatea pentru asigurarea unui nivel adecvat de pregătire.)
În primele două cazuri în discuție ar putea fi și senzația de derogare de responsabilitate pe care o oferă sentimentul achitării de toate obligațiile prin prezența la lucru timp de 8 ore. Mai mult decât atât, cred că în cauză trebuie introdusă și o formă a sentimentului lucrului pe bandă, în cadrul căruia obligațiile personale sunt reduse la câteva operațiuni bine delimitate, responsabilitatea calității și cantității produsului final devenind una impersonală.
Principala cauză este însă alta: în contextul noianului de obligații cu care ea vine, libertatea este o povară. Activitățile de tip liberal aduc cu ele o seamă de responsabilități ce tind să sperie o serie întreagă de persoane, determinându-le să-și caute refugiul în degrevanta temporalitate industrială.
Exemple sunt cu atât mai elocvente cu cât niciuna dintre categoriile de persoane amintite în primele două cazuri nu respectă de fapt rigorile celor 8 ore, exercitându-și de facto libertățile (eventual separate pe alocuri de unele dintre responsabilități). Disonanța cognitivă evidentă fie este redusă prin apelul la strategiile alternative de semnificare fie este ratată de ceea ce ar trebui să fie spiritul critic.
În domeniul universitar este citat în mod frecvent Grigore Moisil, care, forțat fiind de conducerea universității la respectarea celor 8 ore zilnice de activitate, a subliniat necesitatea diferențierii între calitate și cantitate prin intermediul diferenței dintre „ore cur” (prin trimitere la unicul „organ” folosit în timpul șederii la cele 8 ore) și „ore cap” (ore de concentrare, utilizate pentru a gândi dar dependente de bioritmurile personale și de hazard).[6] Atașamentul pentru cele 8 ore specifice temporalității industriale tinde să trădeze preferința pentru „ore cur” în dauna „orelor cap”.
În timp ce societățile de tip occidental se îndreaptă tot mai mult către diversificarea formelor de desfășurare a activității, preluând modificările firești pe care le determină rezultatele cercetărilor (inclusiv în domeniul umanului) și dezvoltarea tehnologică, în România rămânem prinși în mentalități specifice unei industrii din care ne-au rămas doar nostalgiile.
Singura excepție o constituie judecătorii, care par să-și fi găsit formule mai adecvate de împăcare a activității cu existența în timp.
___________________________
[1] Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurăt istorie a omenirii, Editura Polirom, Iași, 2017.
[2] Viorel Rotilă, Ana Ștefănescu, Laura Georgescu, Cuantificarea normei didactice universitare in ore convenţionale – din perspectiva legii speciale si a dreptului comun, Revista romana de dreptul muncii nr. 12/2014.
[3] Informații despre Hiroo Onoda pot fi găsite, spre exemplu, aici sau aici.
[4] Am preferat să indic exemplul medicilor datorită vizibilității publice mai mari a situației acestora. Problema afectează însă mai multe categorii de personal, forțate să-și contorsioneze existența profesională în funcțiile de meandrele ireale determinate de limitele gândirii celor responsabili de managementul resurselor umane din Sănătate.
[5] Solicitarea viza implementarea principiului „timp lucrat, timp pontat” în ceea ce privește depășirea programului de lucru în aceste zile.
[6] Adrian Atanasiu, Vorbele de duh ale profesorului Grigore Moisil.
