Povestea numită lupta împotriva corupției trebuie înțeleasă într-o altă cheie decât cea în care ne târăște discursul public cotidian, perspectiva furnizată de evoluționism fiind mai adecvată. Această abordare poate porni de la o întrebare simplă: care strategie de supraviețuire și perpetuare este mai avantajoasă din punct de vedere evoluționist, atitudinea egoistă sau cea altruistă?
Evoluționismul a început în ultimii ani să nuanțeze răspunsurile la această întrebare, indicând intervalele în care fiecare dintre strategiile de supraviețuire este avantajoasă și care-i sunt beneficiarii. Simplificând, evoluționiștii tind să considere la ora actuală că o formă de echilibru între egoism și altruism constituie cea mai adecvată strategie. Acest tip de echilibru nu presupune o împărțire egală a celor două strategii de supraviețuire, ci forme de specializare a fiecăreia dintre ele. În această abordare sunt separate în mod clar interesele individuale de cele de grup și modurile în care ele se influențează reciproc.
Pentru individ strategia egoistă pare să fie o soluție adecvată, ea potențându-i șansele de supraviețuire și de-a avea urmași. Reușita asigurată de această strategie este puternic dependentă de context, grupul social în care ea se desfășoară constituind cea mai importantă variabilă. Pe scurt, egoismul tinde să se dovedească eficient în grupurile cu șanse mari de supraviețuire.
Șansa de supraviețuire a grupului social este dependentă de altruismul de care dau dovadă membrii acestuia. Pe scurt, grupurile cu indivizii altruiști (sau care au cel mai mare număr de indivizi altruiști) sunt avantajate evoluționist față de grupurile de egoiști (de grupurile care au un număr mare de egoiști – dacă toți membrii ar fi egoiști termenul „grup” ar fi inadecvat).
Rezumând, individul are cele mai mari șanse de reușită în grupurile altruiste dacă el practică un comportament egoist. Această strategie de acțiune a fost denumită strategia pasagerului clandestin sau strategia trișorului. Deoarece dacă fiecare membru al grupului ar avea același timp de comportament reușita grupului ar fi anulată, succesul acestei strategii se bazează pe capacitatea de disimulare a trișorului.
Oamenii acuzați de corupție din PSD (aidoma celor din toate partidele politice) aplică strategia pasagerului clandestin. Deoarece însă grupul numit stat este guvernat de reguli abstracte, ei încearcă să scape de pedeapsa firească prin care membrii oricărui grup îi sancționează pe trișori. Întreaga poveste numită lupta împotriva DNA poate fi redusă la această încercare a pasagerilor clandestini de a scăpa de sancțiunile pe care grupurile le aplică trișorilor.
Povestea nu se sfârșește aici: deoarece trișorii conștientizează (parțial) că creșterea numărului de pasageri clandestini poate desființa grupul, ei încearcă să mențină aparențele sociale, cel mai adesea prin redefinirea propriului comportament în zona normalității și prin remodelarea în acord cu propriile interese a instituțiilor responsabile cu identificarea și sancționarea trișorilor. Cu alte cuvinte, trișorii doresc să se camufleze atât pentru a scăpa de pedeapsă cât și pentru a-și potența reușitele, menținând un grad (minim) de competitivitate a grupului pe baza cooperării restului membrilor săi.
Camuflajul trișorilor este realizat pe cale mediatică, orientând atenția membrilor „grupului numit cetățenii români” asupra unor aspecte irelevante prezentate ca având importanță decisivă. Pentru a înțelege mai ușor ce se întâmplă să ne imaginăm ce se întâmplă recurgând la un exemplu: presupunem un grup de oameni arhaici organizat într-o comunitate. Membrii acestei comunități sunt împărțiți în funcție de atribuții, rolul de decizie avându-l cei numiți politicieni. Sarcina politicienilor este de-a împărți fiecărui membru al comunității vânatul, pentru a-i asigura supraviețuirea. Grupul de vânători ai acelei comunități pornește într-o zi la vânătoare (evident, politicienii rămân în sat, feriți de pericole și de efort), reușind, după niscaiva eforturi, să se întoarcă cu o căprioară. O prezintă politicienilor, care urmează s-o împartă prin intermediul unei instituții numită Guvern. Ce fac politicienii noștri? Dosesc mai întâi cele mai bune bucăți de carne pentru a se hrăni pe ei și familiile lor, împărțind apoi ce rămâne la restul comunității. Pentru a se menține la putere își concentrează discursul asupra numărului bucăților de carne pe care l-au împărțit, promițând un număr și mai mare în viitor, asupra amenințărilor externe, asupra mândriei comunitare, asupra viitorului etc., adică asupra orice poate să le conserve statutul de împărțitori ai vânatului și deținători ai puterii. Deoarece au nevoie de timp pentru a se bucura de ceea ce au dosit angajează câțiva mediatori ai informațiilor (să-i numim oameni de media), plătindu-i să disemineze noianul de subiecte false, respectiv să contribuie la perpetuarea scamatoriei. Din când în când politicienii organizează congrese ample pentru a-și etala între ei abundența acumulată clandestin și a proiecta imaginea de putere și speranță în întreaga comunitate. Pentru a nu le fi tulburate lucrările angajează vânătorii să păzească lucrările congresului
Reacția comunităților arhaice în fața acestui tip de comportamente era pe cât de simplă pe atât de eficientă: indivizii prinși erau izgoniți din comunitate. A nu se înțelege că se duceau în altă comunitate: pur și simplu era puși în situația de a se descurca de unii singuri.
Problema este intens analizată în teoria jocurilor. Noi o zărim acum aplicată în jocurile politice.
Cum spuneam, trișorii reduc șansele grupului. Dacă doriți să observați efectele tolerării pasagerilor clandestini este suficient să faceți comparație între comunitatea numită România și comunitățile occidentale.
PS: Mărturisesc că nu trăiesc o stare de adorație pe tema DNA, fiindu-mi evidente multe dintre erorile acestei instituții, cea mai importantă ținând de utilizarea serviciilor secrete. Am indicat câteva dintre rezervele mele pe această temă aici. Asta nu mă împiedică însă să fiu de acord cu coborârea pasagerilor clandestini din cursa existenței noastre.
