Prezint în continuare câteva idei privind unele din rosturile religie, tentând astfel o formă de sincronizare cu atmosfera acestor zile. Deoarece îmi lipsește educația teologică, o voi face din singura perspectivă ce-mi este accesibilă la un nivel rezonabil din punct de vedere cognitiv: cea evoluționistă. În apărarea mea pot spune simplu: atâta pot.
Asemenea limbii în care mi-am căpătat contururile minții, religia în care i-am văzut pe ai mei căutându-și rostul vieții și al morții este parte a identității mele. Ea a presupus însă a mă înscrie într-o formă particulară de a crede în rostul religiei și al Divinității care-i corespunde, o formă ce permite respectul unor tradiții și toleranța față de alte religii. Din motive ce par să-mi depășească posibilitățile de-a alege,[1] am înlocuit credința în rostirile fundamentale ale credinței cu cea în rostul ei esențial, înțeles dintr-o perspectivă evoluționistă.
Pot să fiu convins de evoluționism și de religie în mod simultan? Da, însă gândind religia tot ca parte a evoluționismului, respectiv din perspectiva rolului pe care ea le-a jucat (și-l joacă încă) în existența omenirii. Pe standardele teologice acesta este considerat un sens secundar al religiei. Dar dacă este de fapt cel mai important?!
Până de curând mi se părea stranie această convingere a mea. Y. N. Harari[2] m-a convins că nu este nimic în neregulă cu acest mod de a gândi religia, el putând să de-a seama de cea mai relevantă abordare.[3]
O idee a lui Reza Aslan m-a ajutat să-mi continui firul gândurilor în această direcție: personalizarea zeilor în Mesopotamia ar putea dar seama cel puțin în parte „de nevoia de stăpâni mai bine forțele naturale, de ale controla și de a le influența”[4]. În discuție este, simultan, o perspectivă ustensilică asupra cauzelor religiei și evidențierea interesului pentru predicție. Efectul Gettier generează o perspectivă explicativă utilă pentru înțelegerea acestui rost al religiei: importantă nu este atât întemeierea teoriei, cât efectele ei practice (acestea din urmă fiind verificate prin intermediul supraviețuirii). Chiar dacă altele (decât cele indicate de religie) sunt cauzele pentru care comunitatea funcționează, contează contribuția religiei la stabilizarea contextului ce face posibilă acțiunea cauzelor invizibile. Dacă supraviețuirea este rezultatul hazardului atunci în unele cazuri poate fi suficientă non-intervenția, adică abținerea de la acțiunea ce ar risca generarea efectelor negative. Or, perspectivele conservatoare oferite de religie mediază acest tip de stabilitate. Dacă nu știm de ce merge ceva atunci cea mai bună poziționare este să nu-i tulburăm funcționarea prin intermediul schimbărilor radicale. Tradiția, la supraviețuirea căreia religia contribuie, are un rol social important, ascuns acum de patimile progresiste.
Poate că unul dintre avantajele creștinismului este că ne-a învățat să privim „altfel și în altă parte” (decât de obicei) față de perioada anterioară și comparativ cu alte religii. Tipul de atenție pe care l-am dezvoltat este unul dintre fundamentale umanismului. Dacă atenția față de transcendență este comună multor religii, preocuparea față de om și grija față de social pare să nu se bucure de o răspândire similară.
Credințele religioase ne spun ceva fie și numai din prisma motivelor ce ar putea justifica un consens pe zona unor evenimente și valori imaginate. Dincolo de necesitățile identitare, aderența la anumite valori rostește ceva despre așteptările aderenților. Fundamentarea valorilor prin intermediul religiei pare să fie regula unei bune părți din istorie. Privilegierea valorilor este bazată pe utilizarea mecanismelor religioase, acestea donându-le tăria. În planul organizărilor axiologice, religia poate deseori servi mai bine scopurilor evoluției decât o face teoria evoluționistă. Este mai pregătită pentru generarea consensului. Are practici eficiente. Este suficient să constatăm că încrederea într-o afirmație sporește odată cu repetarea ei[5] pentru a constata eficiența ritualurilor.
Sistemul de credințe a constituit, de asemenea, primul fundament al cunoașterii. Religia furnizează astfel un univers de discurs care donează sens cunoașterii, moralei etc. Esențial este rolul ei ordonator.
Am încercat să-mi prezint argumentele în articolul de mai jos:
__________________________________________________________________
[1] Cel puțin până acum. Nu exclud posibilitatea ca bătrânețea să-mi facă dezirabil ansamblul sensurilor pre-existente în zona religiei, straturile superficiale ale acestora fiind mai pretabile la o formă de confort mental.
[2] Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii, Polirom, Iași, 2017.
[3] Este drept, Harari este prea de stânga pentru gusturilor unora. Însă, cred că ideile sociale ale stângii (înțeleasă din perspectiva social-democrației, nu a comunismului) au fost făcute posibile de creștinism. Utilizarea creștinismului în sprijinul ideilor elitiste, a monarhiei, vreau să cred că nu ține de spiritul său inițial, ci de necesitatea armonizării (izvorâtă și din niscaiva patimi laice ale clerului) „celor două imperii”, fiind compromisul necesar (în contextul acelor timpuri) pentru transformarea creștinismului în religie oficială. Un capăt de argument îl constituie existența la momentul actual a unui curent creștin de gândire și preocupare socială (ce înglobează în occident partide politice și, mai ales, sindicate) numit creștin-democrat.
[4] Reza Aslan, Dumnezeu. O istorie umană, Humanitas, București, 2020, p. 93.
[5] Gerd Gigerenzer, Peter Todd, The ABC Research Group, Metode euristice simple pentru decizii inteligente, Publica, București, 2009, p. 73.
(Imaginea articolului preluată de pe: https://www.religiousstudiesproject.com/podcast/religion-science-and-evolutionary-theory/)
