Nu vă supărați inutil pe știință! Dacă vă încearcă un astfel de sentiment, probabilitatea este mare ca el să nu fie determinat de știință, ci de ceea ce știți dvs. despre această practică cognitivă specializată.
Nu mă înțelegeți greșit: știința are și ea problemele sale. Se străduie însă să le rezolve. Uneori eficient, alteori cu eșecuri răsunătoare. Există însă o caracteristică fundamentală a științei care compensează în bună măsură acest defect: disponibilitatea de a-și recunoaște erorile. Mai mult chiar, știința are mecanisme performante de descoperire a erorii, premiind identificarea acestora.
Una din dificultățile înțelegerii științei este generată de tendința stabilizatoare ce caracterizează cunoașterea noastră: ne plac edificiile stabile deoarece ele sunt mai aderente la prizele noastre cognitive. Din acest motiv istoria cunoașterii de-a lungul evoluției umanității este în bună măsură una a construcției diferitelor „structuri explicative stabile” (conceptul paradigmelor științifice, propus de Thomas Kuhn, este unul din chipurile acestor stabilizări cognitive; Academia este un exemplu pentru tentativele instituționale de stabilizare). Or, știința scapă acestor încercări de instituționalizare a identificării. Știința nu este o instituție anume, ba chiar nici un om sau un grup de oameni. Știința se poate afla în comunitatea oamenilor de știință, fără a-i putea identifica vreodată locul în mod exact. Ea este situată în dinamica acestor comunități, în ansamblul regulilor și comportamentelor membrilor ei. Nu este o medie, dar este cumva o funcție a acelor comunități.
O intuiție asupra problemei identificării științei ne-o poate oferi statutul unui om de știință: el nu este știința, deși se poate afla în chiar miezul ei în diferitele momente. Apartenența sa la știință este continuu incertă, fiecare comportament cognitiv asumând riscul erorii. Aparent paradoxal, un om de știință se poate afla din perspectiva cunoașterii „în afara științei”, raportat la anumite ipoteze pe care le susține; mai corect spus se află temporar și parțial în afara cunoașterii științifice. Această incertitudine participă la imposibilitatea identificării științei cu un om de știință anume sau cu un grup al oamenilor de știință. În același timp însă trebuie să reținem că rostul acestei explicații este doar acela de a arăta de ce nu trebuie să căutăm o structură stabilă atunci când vorbim despre știință. Mai corect spus, de ce trebuie să încercăm a înțelege dinamica specifică științei, modalitatea în care ea se ivește în comunitatea oamenilor de știință.
Din faptul că nu putem identifica știința într-un om de știință, într-o anume persoană din comunitatea oamenilor de știință, nu trebuie să înțelegem că acea persoană se află în afara științei. Apartenența la comunitatea oamenilor de știință (și, prin asta, la știință) este dată de asumarea unor comportamente cognitive specifice.
De ce ar trebui să-l intereseze pe cetățean toate aceste aspecte? Răspunsul cel mai evident este că are nevoie să înțeleagă știința pentru a-i acorda încrederea meritată (a se citi încrederea adecvată). Deoarece înțelegere științei (de fapt, înțelegerea diferitelor științe) presupune o doza de travaliu cognitiv, pe care oamenii care nu au avut șansa să fie chemați cu insistență la a-l desfășura în timpul formării inițiale nu mai au, deseori, timpul necesar să-l desfășoare acum.
Deoarece știința este deja aici, de mult timp. Înțelegerea de sine a umanului a fost deja modificată (de mai multe ori) de cunoașterea științifică. Știința exercită deja modificări asupra noastră.[1] Depărtarea noastră de știință ar putea accentua asimetria accesului la știință și a intereselor sprijinite de orientările produselor științei.
Un alt răspuns ce pare secundar s-ar putea dovedi mai important: deoarece aceste aspecte ne indică de fapt câteva caracteristici generale ale cunoașterii. Contrar continuelor încercări de localizare exactă a cunoașterii (cum ar fi constituirea unui Minister al Adevărului) și specializare cognitivă (academicienii, universitarii, cercetătorii s.a.), cunoașterea continuă încă să scape diferitelor forme de stabilizare. Mai exact, reușitele în domeniu pot fi exprimate doar în termeni probabilistici: există o probabilitate mai mare de ivire a cunoașterii în zona instituțiilor și a specialiștilor. Ceea ce înseamnă că putem vorbi de cunoaștere și în afara acestor locuri dedicate. Mai mult decât atât, dacă vom măsura cunoașterea prin intermediul rezultatelor ei practice, vizibile în zona inovațiilor tehnologice, s-ar putea să găsim mai multe dezvoltări de acest tip în regiuni private, adică în afara zonelor instituționale. Aceasta nu este însă o veste tristă, cunoașterea părând să facă bună casă cu libertatea. Combinația dintre libertatea accesului la clasa specialiștilor și menținerea unei părți a cunoașterii în afara instituțiilor ponderează o parte din efectele cuplului avere-putere-cunoaștere, echilibrând parțial asimetriile cognitive.
Suplimentar, din perspectivă tehnică am putea considera că există un continuu transfer de metode dintre știință înspre cunoașterea generală. El se desfășoară în mod intenționat (gândirea critică părând să-i fie principalul mediator) sau printr-un proces de contaminare implicită. S-ar putea însă să fie vorba de mai mult decât atât, cunoașterea științifică pregătind modificarea viitorului umanității; o schimbare radicală, raportat la cele anterioare.
______________________________________
[1] În ultimele decenii obișnuiam să observ în cea mai mare parte modificări ce pot fi considerate pozitive. În ultimul an au revenit în atenție unele dintre produsele negative ale cunoașterii.
