Rațiune, inteligență, intelect, cuget, judecată, înțelegere, socoteală, minte, intelect, cuget, cunoaștere … . Sunt noțiuni diferite prin care ne referim la gândire. Aceste concepte dau seama de încercările noastre de-a ne descoperi esența și a reorganiza întreaga lume în funcție de ea.
Înainte de ele a fost sufletul. O esență cu un statut ex-centric: ceva ce ne este dat. Această esență are însă avantajul promisiunii unei forme eternă de existență. Deși este vizibilă demnitatea ei ontologică mai redusă prin raportare la orgoliile modernității, această esență este mult mai tare din perspectiva relației sale cu timpul. Problema o constituie riscul asociat veșniciei sufletului: avantajul existenței veșnice se poate transforma rapid într-un cost (suferința) suportat pe veșnicie.
Ceva mai înaintea sufletului par să fi fost niscaiva configurări ale spiritului sau alte chipuri în care am dorit să reducem ceea ce ne înconjoară la o formă de generalitate ce avea aparența unei simplității ușor de controlat. Lumile spiritelor dezvăluie străduințe de identificare a esențelor ce aparțin, de obicei, perioadelor pre-istorice (o formă de a ne referi la necunoscutul trecutului nostru). Mitologia Greciei Antice ar putea oferi una dintre perspectivele elaborate acestui mod de-a căuta esențe ale realității și ale umanului, pregătind trecerea către suflet. Deși modernitatea ne-a lăsat tendința de a vedea în trecut ceva ce trebuie depășit, comportamentele specifice acelor timpuri ar putea să ne ofere încă exemplele unor strategii de semnificare a realității ce renasc în prezent sau se vor ivi în viitor. Așa cum aminteam într-un articol anterior, un exemplu îl constituie Jocurile Olimpice, acestea putând fi văzute ca o încercare a omului de a tinde către zei, prin intermediul eroilor. Trebuie să admitem că concurența nu se desfășoară doar în registrul performanțelor fizice, inteligența artificială făcând vizibilă dorința noastră de a ajunge creatori ai unor forme de existență (ființe) inteligente.
În termenii fenomenologiei religiei, în locul pe care-l acordăm gândirii ar trebui să observăm o continuare a încercărilor de a găsi centrul (un centru), pornind de la care ne putem organiza realitatea, construind o schiță a ei, o hartă care să ne sprijine orientarea. Construcția „hărților realității” (centrul fiind „nordul” ce ne permite orientarea) pare să fie una dintre caracteristicile esențiale a gândirii umane. Ea dă seama de o continuă străduință depusă pentru înghesuirea realității în scheme simplificate, ce mediază explicații satisfăcătoare (sensul slab) sau demonstrează o priză semnificativă la realitate, vizibilă în efectele practice.
Efortul nostru de-a ne organiza realitatea este orientat în două direcții: înțelegerea naturii și construcția unor noi realități. În a doua jumătate a secolului trecut s-a ivit o expresie care a sintetizat un mod de-a înțelege ce ne-a bântuit de ceva vreme: realitatea este un construct social.[1] Chiar dacă este un pic cam radicală pentru „gustul” meu, această idee are o mare putere de sugestie în privința a ceea ce înseamnă lumea (și „a lumi”): realitatea este un spațiu-timp în care reorganizăm natura pentru a ne proteja de imprevizibil și a ne-o aduce cât mai mult la dispoziție. Lumea este o „cetate” locuită de cetățeni ale căror strategii de supraviețuire sunt bazate pe raportări cognitive similare la natură. Firul roșu al comportamentelor noastre, ce străbate istoria și preistoria, l-ar putea constitui orientarea generală către îmblânzirea necunoscutului. Paradigma cognitivă de înțelegere a evoluției noastre ne orientează inevitabil către necesitatea definirii cunoașterii.
De niscaiva secole (poate chiar milenii) lumea pare să aibă ca paradigmă dominantă efortul de a supune natura dorințelor noastre, noile esențe mediind controlul. Una dintre slăbiciunile acestui model existențial o constituie o formă de recursivitate: pentru a înțelege (în scopul de a controla) natura omul se simte îndreptățit s-o raporteze la el[2]; însă, această orientare trece inevitabil prin nevoia înțelegerii propriei sale naturi (în care-și au sediul dorințele ce orientează controlul naturii). Locul în care ne-a (re)adus modernitatea are drept caracteristică esențială înțelegerea de sine drept condiție obligatorie a cunoașterii. Dacă luăm ca referință pentru această poziționare formula lui René Descartes, Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum, atunci trebuie să observăm (re)definirea esenței umanului în zona gândirii și a cunoașterii.[3]
Proiectarea unui punct final de referință (a unei esențe) în afara noastră pare să ne potolească ceva din neliniștea creată de această idee a auto-definirii. Dominația orientărilor de forma situării la îndemână, a manipulării, a utilizării (și utilității)[4] a ceea ce (credem că) cunoaștem ne împinge către forme de punere în fața noastră a esențelor, de întruchipare a ceea ce suntem prin ceea ce putem. Aceste orientări sugerează puterea (noastră asupra naturii) drept chipul dominant în care am ales să înțelegem esența gândirii. Putem observa utilizarea acestei strategii de donarea a sensului în mulțimea gadgeturilor cu care alegem să ne înconjurăm, în satisfacția pe care ne-o oferă formele de control ale distanței (călătoria) și timpului (creșterea duratei vieții și situarea – aparentă – în mai multe lumi).
De niscaiva timp considerăm că esența noastră este gândirea. O vreme ne-a fost suficientă definirea personală prin intermediul ei, imaginând-o într-o zonă a interiorității noastre. Însă, deoarece am căzut pradă înțelegerii esenței gândirii ca mijloc de a ne pune la îndemână natura, am început să ne preocupăm de-a o situa înaintea noastră, încercând s-o obiectivăm. Pe acest traseu am ajuns să considerăm că gândirea ține, la rândul ei (cel puțin în formele bazale), de natură,[5] încercarea de punere în față, de situare la îndemână a gândirii devenind astfel inevitabilă (căzând în zona raportării noastre generale la natură).
De la homo faber la homo creator
În discuție este ansamblul comportamentelor îndreptate către exteriorizarea acestei esențe pe care o numim gândire. S-ar părea că acum am convenit să așezăm toate exteriorizările sub semnul inteligenței, împărțindu-le în cele generate de evoluție și cele create de umanitate. Situându-ne în continuarea perspectivei orgolioase instaurată de modernitate, am ajuns să considerăm că astfel de creații nu trebuie privite ca fiind în completarea naturii, ci într-o diferență față de ea, ce tinde deseori către opoziție. De aici ideea artefactului, a artificialului ce se opune naturalului, fiind caracterizat de-o diferență ontologică față de el. Sensul tare al umanului a alunecat într-o măsură semnificativă în zona capacității de-a construi alternative la natură. Așa s-a ivit tentația lui homo creator ca sens fundamental al umanului.
Istoria omenirii ne-ar putea sugera că separarea față de natură este un loc comun al umanității, ea fiind vizibilă în actul de-a constitui o lume.[6] Însă, tradiția una a lumilor inserate în natură, ba chiar în continuarea și completarea ei. Problema actuală este cea a ivirii unui salt fundamental către o zonă în care lumea tinde să fie situată în afara naturii, într-o formă de indiferență față de ea, atunci când nu capătă chiar chipul opoziției. Relativ scurta istorie a conceptului homo faber pare să redea ceva din această modificare de paradigmă: deși H. Bergson îi descrie esența în zona fabricării de unelte, homo faber face vizibil saltul în evoluție prin diferența față de homo sapiens (corespondentul ar fi homo sapiens sapiens). Hannah Arendt (probabil influențată de M. Heidegger) mută accentul pe capacitatea lui homo faber de-a controla mediul înconjurător. N. Berdiaev încearcă o formă de aducere în actualitate a creștinismului, interpretând creația omului de către Divinitate, după chipul și asemănarea Sa, în cheia asemănării cu statutul de creator al omului. Omul creator este un om orgolios; în consecință, imprudent. Atunci când gândirea înseamnă puterea de depășire a naturii prin creațiile sale, puterea și creațiile (înțelese în zona diferenței față de natură) devin măsuri ale gândirii. Creațiile diferite de natură pot fi privite ca închipuiri, aspecte ale noilor realități, dimensiuni ale noilor lumi. Creațiile ca noi chipuri ale realității devin forme de-a exprima esența (ori semne ale unor noi esențe).
Pasiunea lumii occidentale din ultimele secole pentru esența umanului și (în bună măsură) a lumii, pe care o numim acum inteligență, pare să aibă drept rezultat capacitatea noastră de a genera forme de existențe autonome de noi ale acestui tip de esență. Aceste noi întruchipări ale esenței umanului le desemnăm generic inteligență artificială (IA). IA are un statut ambivalent, fiind copilul cu ale cărui performanțe ne mândrim, dar care ne generează în același timp spaima unor consecințe imposibil de anticipat în cazul existenței sale autonome. În această goană a noastră după schițe ale realității ne-am tot înconjurat de esențe, unele dintre ele părând acum să ne copleșească.
După ce câteva secole centrul lumii am fost noi, esența acestui centru fiind gândirea, ne întoarcem acum la forme de „ex-centricitate”, fiind nevoiți să ne reorganizăm existența în funcție de o esență ce cade în afara noastră. Deși inteligența artificială are, deocamdată, un statut ontologic ambiguu, dat de dependența ei față de gândirea umană, dacă ne privim cu atenție anticipările (exprimate într-o măsură semnificativă în unele dintre exprimările artistice) s-ar părea că deja i-am făcut un loc în lume.
O soluție pare să ne vină tot dinspre trecut: reconstrucția reperelor lumii prin înglobarea în ea a acestor esențe stranii. Este suficient să observăm că lumile trecutului includeau cel mai adesea extra-ordinarul (creaturi mitice, zeități etc.), aveau câteva puncte de întâlnire cu el, în spațiu (templele, locurile sacre) și timp (sărbătorile, pentru perspectivele ciclice asupra timpului).
Ne-ar putea fi util să înțelegem că în ultimele secole esența numită gândire a avut un statut ambivalent, aparținând individului (fiind subiectivă) și celorlalți (intersubiectivă) în mod simultan. Aceste repere indică soluții de înglobare pe care le putem zări deja în imaginarul unor creații artistice: lumi ce coexistă cu diferiți roboți sau diferite inteligențe.
Ultimele decenii au avut o contribuție suplimentară în a ne pregăti pentru noua lume (pentru noua formă de a lumi), trezind în noi atenția la un chip cvasi-invizibil până atunci al realității: co-existența altor posesori (în diferite grade) ale esenței numită inteligență. Sensibilitatea noastră față de inteligența animalelor ne conduce acum la a vorbi despre drepturile lor. Dincolo de faptul că natura pare să le fi dotat cu forme ce rezonează cu afectele noastre (ori pe noi cu moduri de-a fi sensibili față de aceste existențe), includerea lor tot mai accentuată în lume se situează pe traseul firesc al legitimității bazată pe inteligență: din moment ce am făcut din gândire sursa supremă a drepturilor pare firesc ca formele parțiale/intermediare de inteligență să fie dublate de unele drepturi. În egală măsură, legitimitatea bazată pe inteligență deschide problema drepturilor pe care ar trebui să le acordăm creațiilor noastre.
Recursul la esențe nu se reduce însă la medierea înțelegerii, incluzând utilizarea lor în scop politic. Istoria ne arată că esențele au constituit criterii de identificare a asemănărilor și de evidențiere a deosebirilor, fundamentând poziționări de natură politică. Unele esențe pot fi înțelese mai bine tocmai prin rolul lor de diferențiere, prin ierarhia pe care o instituie în natură, legitimând poziția și atitudinea umanului. Umanismul, pe care tindem să-l înțelegem drept referința ultimă la modul maxim de-a fi oameni, include în istoria sa multiple forme de diferențiere, cele față de barbari și de animale fiind exemple evidente.
Teama noastră de popularea lumii cu noile existențe ne-a condus la identificarea unei noi esențe, capabilă de diferențiere: conștiința. Prin intermediul ei dorim să sugerăm că, de una singură, inteligența nu este suficientă pentru a permite accesul unor existențe în spațiul lumii. Conștiința își joacă rolul de diferențiere și prin apel la mister: nu știm (deocamdată) ce este, fiind siguri însă că (doar) noi o avem. Nu este tocmai clar dacă această nouă esență, conștiința, aparține naturii sau doar lumii.
_________________________________
[1] Peter L. Berger, Thomas Luckmann (2008), Construirea socială a realităţii. Editura ART, București.
[2] Am putea sesiza unul dintre izvoarele acestui mod de-a înțelege încă din Grecia Antică, fiind relevantă ideea ui Protagoras: Omul este măsura tuturor lucrurilor …
[3] Cu mențiunea că există autori care sugerează că ar trebui să acordăm un sens mai larg termenului cogito (să nu-l reducem la gândire), unul identic cu faptul de-a fi conștient, ce include, alături de gândire, multitudinea variabilelor ce fac posibile starea de conștiență.
[4] Nu-mi este clar dacă există o alternativă la acest tip de comportamente cognitiv, adică dacă el ține de zona esenței gândirii sau reprezintă doar un stil cognitiv, un comportament cognitiv din multele posibile. Istoria culturii pare să indice câteva alternative, două venindu-mi mai rapid în minte: contemplația (rafinată în zona religiei) și lăsarea să fie (M. Heidegger).
[5] Charles Darwin constituie un moment de referință pentru această modificare a formei în care înțelegem gândirea. Nu mă pot decide însă dacă evoluționismul trebuie gândit ca o cauză a noilor perspective asupra gândirii sau drept un efect al accentului pus pe gândire cu câteva secole înainte. Această indecizie ar putea fi, în egală măsură, un efect al necunoașterii personale sau o deficiență a modelului înțelegerii bazată pe simplificări.
[6] Pornind de la faptul-de-a-fi-în-lume, înțeles de M. Heidegger ca existențial al Dasein-ului, cred că a lumi (a crea continuu lume) redă una dintre esențele umanului. A lumi sugerează, în egală măsură, o esență a umanului și situarea acestei esențe într-o continuă încercare de diferențiere față de natură. A lumi vizează atât continua generare de artefacte cât și prinderea naturalului în plasa semnificațiilor specifice epocii. A lumi include în mod fundamental faptul-de-a-fi-împreună (un alt existențial din gândirea heideggeriană), semnificația și creația fiind posibile doar prin existența împreună. Esența umanului ar putea fi redată în acest caz ca faptul de-a fi gânditori într-o lume pe care o construim împreună, aceasta fiind un sistem de construcție a realității.
