În încercarea de identificare a cauzelor profunde ale schimbării sociale majore la care asistăm,[1] continui seria ipotezelor explicative centrate pe existența unei crize a sensului existenței. Această direcție de cercetare este bazată pe valoarea de simbol al unei mutații profunde (petrecută pe o durată mai mare de timp, dar vizibilă acum) pe care o acord acestui comportament politic atipic. Din perspectivă metodologică, cercetarea utilează prezumția imposibilității translării mesajelor de platformele sociale în acțiunile individuale exprimate prin vot în absența unor serii de schimbări de profunzime. Altfel spus, TikTok-ul a constitui prilejul, nu cauza acestor schimbări, contribuția sa la ivirea fenomenului având un caracter mai curând secundar.
Investigarea explicativ-cauzală pornește, de fiecare dată, de la analiza posibilei contribuții, voluntare sau involuntare, la ivirea acestui fenomen social, prin ceea ce am făcut în mod personal și colectiv și, mai ales, prin ceea ce n-am făcut (deși era evident că aveam obligația de a face). Astfel, abordarea permite ca odată cu identificarea unor potențiale cauze să devină vizibile și câteva direcții de acțiune posibile pentru a genera schimbarea.
9. Istoria, religia și tensiunea dintre ele
Prezentul sugerează că suntem prinși în zona a două mecanisme diferite de generatoare a sensului existențial: religia și istoria. Diferența alunecă deseori în zona de opoziție.
Acest fenomen evidențiază ambiguitatea cu care ne raportăm la tradiție, considerând că-i aparțin mecanisme generatoare ale sensului existențial ce aparțin unor epoci diferite, unele dintre ele fiind în contradicție unele cu alte în diferite perioade istorice.
Religia este un sistem de generare a sensului existenței cu o vechime de mii de ani (putem prezuma în mod legitim că ar putea fi vorba de zeci, dacă nu chiar sute de mii de ani), în timp ce istoria are o dată mai recentă, consacrarea rolului ei în donarea sensului existenței fiind lansată de modernitate și împlinită în secolul națiunilor (ca istorie națională). Merită să remarcăm că, în acest rol social, modernitatea a opus în bună măsura istoria religiei, vizând chiar înlocuirea acesteia din urmă.
În cazul României acest proces de înlocuire a religiei cu istoria în rolul de donarea a sensului existenței individuale și colective și-a avut nivelul maxim în perioada comunistă, ideologia marxistă (adaptată la specificul național) reducând sensul existenței personale la contribuția pe care activitățile proprii și participarea la acțiunile colective o au la reușita comunismului în istorie.[2] Istoria era proiectată drept judecătoarea finală a tuturor acțiunilor, sensul lor (și, prin ele, sensul existenței personale) fiind dependent de contribuția la împlinirea unui destin (de fapt, de modul în care sunt judecate de posteritate faptele). Pentru o bună parte din populație istoria și-a păstrat acest rost social esențial până în prezent, ei adăugându-i-se în perioada postcomunistă religia.
a) Contribuția liderilor fără profil istoric
Ivirea unor persoane lipsite de merite individuale în poziții politice pretabile la a avea un rol istoric a fost percepută ca un atac la adresa capacității istoriei de-a dona sensul existenței. Toate criticile aduse cizmarului ajuns conducător au generat un nivel de intoleranță față de astfel de situații, M. Ciolacu devenind simbolul acestei forme de afectare a rolului istoriei.[3]
A ocupa un post pretabil la a avea un rol istoric fără să îndeplinești condițiile necesare, a face din banalitatea cotidiană referința pentru ceea ce ești („un om asemenea celorlalți”), a sprijini pe față mecanismul concurent de generare a sensului (religia) reprezintă tot atâtea direcții de afectare a rolului istoriei. Riscul ca „epoca M. Ciolacu” să nu reprezinte o referință capabilă să participe la generarea sensului existenței personale a fost unul dintre motoarele schimbării. Ne dorim pe astfel de funcții oameni diferiți de noi, pe care să-i percepem ca având certe calități de conducători (deci, ca fiind reprezentanți ai elitei), care să devină referințe pentru grupul din care ne-am dori să facem parte. În condițiile în care evidențierea prin consum a fost preluată de oamenii de afaceri, politicienilor le-a rămas la dispoziție diferențierea prin caracteristicile personale (incluzând pe cele de educație indicate de CV), comportamente și realizări. În aceste context, combinația dintre vestimentația scumpă, dublată de niscaiva extravaganțe de consum (de forma excursiilor cu avion închiriat), ivite pe fondul unui deficit vizibil în zona caracteristicilor personale și a comportamentelor adecvate funcției, a proiectat imaginea unei contradicții ce amenință rolul istoric al funcție. Puțini sunt cei care reușesc să se identifice cu comportamentele specifice socialismului de caviar ivite pe fondul imaginii de incompetență personală.
- Ciolacu, N. Ciucă și K. Iohannis au ajuns astfel în ochii unei bune părți dintre cetățeni să joace rolul de anti-modele, de persoane care împiedică posibilitatea cetățenilor de a-și genera o parte a sensului existenței lor prin co-apartenența la epoca în care au trăit. Percepția absenței profilului istoric a acestor persoane a amplificat criza, a polarizat una dintre direcțiile de acțiune și, mai ales, a deschis un teren de afirmare cu repere clare.
În mod firesc, opțiunile nemulțumiților s-au concentrat asupra persoanei care promovează un discurs ce combină afirmarea prin intermediul istoriei (în forma diferitelor referințe la rostul istoric al nației, poporului, spațiului etc.) cu cea specifică religiei (utilizarea unor contexte de semnificare religioase, ce încearcă să acopere în mod simultan mai multe confesiuni ce vin din trecut sau prezent, combinând mesianismul cu comportamente de credincios). Prezenței anti-modelelor în ultimii ani, CG îi opune o combinație dintre eroul salvator, omul providențial și profetul ce părea să fie așteptat.
b) Problema de fond
Restrângerea contextului de interpretare istorică la națiune, popor, spațiul României etc. ușurează de fapt utilizarea mecanismelor istoriei în donarea sensului existenței. Planul global este unul prea amplu și divers (diversitatea culturală înregistrată la nivel mondial nu oferă un context clar de interpretare a acțiunilor) iar planul occidental pare să constituie o referință prea înaltă pentru a ne oferi un context de donarea a sensului existențial (înapoierea noastră riscă să ne dezavantajeze, proiectând o imagine defavorabilă nouă pe acest context; cu alte cuvinte suntem un pic cam barbari, raportat la rafinarea Occidentului).
Restrângerea contextului de referință la noi și ai noștri, la modul nostru tradițional de-a fi, făcând din el criteriu maximei reușite, constituie în mod firesc o propunere foarte tentantă pentru o bună parte dintre noi. Mecanismul specific acestei propuneri este relativ simplu: în loc să depunem eforturi semnificative pentru a ne apropia de ei, a deveni ca ei (în loc să utilizăm modelele existențiale occidentale ca referință), ne rezumăm la a definit drept ideal modul în care suntem sau, eventual, părem să fi fost. Proiectarea unor idealuri tradiționale, promovarea specificului românesc într-un astfel de context, ascunde de fapt renunțarea la a avea idealuri, făcând din ceea ce suntem ceea ce trebuie să fim. Propunerea acestei coincidențe pare una promițătoare, însă ea are efect doar pe termen scurt. Cei care o fac sau o îmbrățișează ratează rolul pe care îl are diferența dintre sein (a fi) și sollen (a trebui să fie) pentru o bună parte dintre noi, el generând spațiul devenirii personale, al „istoriei individuale”.
Cea mai importantă problemă este că, în participarea la donarea sensului existenței, atât mecanismele istoriei cât și cele are religiei sunt în suferință, problema părând să fie amplificată de tensiunea existentă între ele și de ambiguitatea generată de utilizarea lor împreună.
10. Efectul de contrast generat de reușita altora este generator de insatisfacție
Înscrierea noastră pe traiectoria societății de consum ne-a expus efectului concurenței în domeniul consumului, aceasta fiind accentuată de vizibilitatea suplimentară mediată (și amplificată simbolic) prin intermediul rețelelor de socializare. Suntem expuși continuu presiunii generate de reușita altora, în condițiile în care consumul are un puternic rol simbolic: indică o bună parte din statutul social (acolo unde nu-i este singura referință), participând astfel la conturarea sensului existenței personale.
Reușita altora ne generează angoase, plafonarea posibilităților de consum generată de criză (și impactul diferit al acesteia) accentuând impactul asupra sensului existenței personale. O formă de eliberare de această presiune a nereușitei individuale și colective este identificarea unor vinovați. Procesul de identificare a „țapului ispășitor” este ușurat de gradul de apropiere (generat de asemănare) al elitelor politice de mase. Pariul pus pe ideea „sunt un om ca voi” de coordonatorii campaniei lui M. Ciolacu, spre exemplu, a avut un efect invers celui intenționat, generând mai curând nemulțumire față de reușita percepută ca nemeritată. Răzbunarea prin vot împotriva celor considerați vinovați a generat senzația completării acestei deficiențe.
_________________________________________________
[1] Schimbarea este vizibilă în zona opțiunilor politice ale unui număr semnificativ de români și în cea a discursurilor ce susțin aceste opțiuni în dezbaterea aflată în desfășurare, ce traversează toate planurile spațiului public.
[2] Trebuie să recunosc că închiderea inițială în zona informațiilor specifice ideologiei comuniste a reușit să-mi determine în adolescență convingerea că aceasta este singura soluție de afirmare individuală. Ruptura s-a ivit undeva pe la 17 ani, odată cu conștientizarea treptată a diferențelor mari dintre discurs și realitate, idealul inițial fiind însă cel comun marii majorități a românilor în perioada din preajma Revoluției: o îmbunătățire semnificativă a socialismului prin creșterea accesului al consum. Abia contactul post-revoluționar cu literatura specifică centrului (dublată de priza la critica comunismului) m-au făcut să mă mut „la dreapta” (acum aș spune că ratând timp de peste un deceniu necesitatea unei zone de echilibru, între stânga și dreapta). Propriul parcurs devine așadar un izvor de informații (este drept, anecdotic) pentru înțelegerea (mai curând interpretarea) a ceea ce se întâmplă.
[3] Marcel Ciolacu este de fapt persoana cea mai apropiată de evenimente, prin dubla sa calitate de premier și de candidat la alegerile prezidențiale decontând de fapt și comportamentele lui Nicolae Ciucă și, mai ales, ale lui Klaus Iohannis. Înțelegerea vizibilă cu Klaus Iohannis (refuzul de a-i permite să candideze la alegerile parlamentare nu a fost perceput ca o separare) și absența unor mecanisme sociale prin care cetățeanul să-l facă să plătească pe actualul președinte a determinat în cazul lui M. Ciolacu o cumulare a responsabilității personale cu rolul de țap ispășitor pentru indiferența și aroganța președintelui. În mod paradoxal, toate atacurile din campania electorală ale PSD-ului la adresa lui Klaus Iohannis au fost decontate în bună măsură de președintele acestui partid.
