Ultimele 6-7 luni au scos la iveală un chip al societății românești care ne-a surprins pe mulți dintre noi.
Există mai multe explicații posibile, majoritatea fiind caracterizate de diferite grade de aderență la teorii ale conspirației: rușii lui Putin (care au un rol, dar mult mai mic decât vrem să credem) agenți străini, fosta securitate, Biserica, legionarii etc. Toți factorii amintiți au o potențială contribuție cauzală. Însă cea mai puternică explicație cred ca este alta: diferența dintre aparență și esență.
O astfel de explicație sugerează că impresiile noastre anterioare de stabilitate ne-au fost determinate de aparența societății, construită pe baza unei mari (dar instabile) dispoziții la conformism social. Mulți dintre noi ne-am comportat atâția ani ca și cum împărtășim valorile Uniunii Europene, fără a avea o aderență profundă la ele. În stratul de profunzime, ascuns manifestărilor publice, unii dintre noi am fost (și suntem încă, bănuiesc) traversați de nostalgii neo-comuniste, ranchiune împotriva capitalismului, idealizări ale diferitelor perioade istorice, receptări de suprafață ale religiei și alte asemenea.
Nu cred că este vorba de majorități; dar nici nu-mi sunt clare distribuțiile statistice. Problema ar putea fi generată, în egală măsură, de limitele cunoașterii și de trăsăturile subiecților. Sugerez astfel că slaba aderență la valorile democrației, vizibilă în cazul unui procent semnificativ dintre cetățeni, nu este în esență ei antidemocratică, ci exprimă mai curând o trăsătură a personalității colective a poporului român: incapacitatea unor aderențe solide.
Dacă evaluarea mea este corectă atunci situația reprezintă o veste tristă și una bună în același timp pentru toate partidele politice: vestea proastă este că marea majoritate a cetățenilor nu vor adera în mod definitiv la nici unul dintre ele; și tot asta este vestea bună, deoarece această caracteristică ne-ar putea feri în egală măsură de riscul adeziunii majorității la propuneri cu consecințe devastatoare (este drept, partea bună este mult mai subțire decât alternativa).
Am indicat anterior existența unui astfel de comportament în cazul religiei: deși creștinismul ortodox a traversat în ultimele decenii o adevărată renaștere, există o diferență semnificativă între aparența aderenței și comportamentele care ar trebui s-o consacre. Altfel spus, între numărul mare de biserici construite în această perioadă (care probabil că depășește tot restul construcțiilor destinate instituțiilor statului) și comportamentele ce manifestă aderența clară la religie este o disjuncție semnificativă.
Dintr-o perspectivă generală, suntem dominați de o formă de conformism social menit să ne liniștească, el protejând-ne de consecințele convingerilor ferme.
Nu cred că în ultimele 6 luni am trăit o revoluție a unor straturi sociale, ci mai curând degajarea temporară a stratului aparent. Această dinamică a scos la iveală faptul că laxitatea axiologică aduce cu sine o puternică dispoziție de-a adera temporar la propuneri năstrușnice, doar pentru simplul fapt că ele sunt povești ce ne promit salvarea, permițând totodată accesul rapid la o imagine de sine ce pare să ocolească calea firească a câștigării ei prin muncă și sacrificii.
Suntem victimele unor promisiuni de câștig fără muncă în planul demnității naționale și personale, ale unui fel de Caritas naționalist ce încearcă să ne vândă iluzia unei reușite mari asumând costuri mici.
Formula „Înainte ne era mai bine!” pare să surprindă unul din sensurile acestei restructurări. Doar că ea este o mare iluzie, în condițiile în care cei tineri nu au experiența directă a lui înainte, iar pentru cei mai în vârstă această afirmație are o doză înșelătoare de adevăr: înainte le era mai bine dintr-un motiv ce nu are legătură cu regimul social, ci doar pentru că erau mai tineri.
Realitatea este că acum ne este cel mai bine. Doar că ne pregătim pentru a face să ne fie mai rău sperând la forma iluzorii de bine.
Dintr-o perspectivă realistă, contribuția politicienilor la binele nostru actual nu este una de tip revoluționar, deciziile care au contat (orientarea noastră către Occident fiind cea mai importantă) fiind luate mai curând la presiunea cetățenilor, de dragul majorității. În cea mai mare parte am beneficiat, până de curând, de un context internațional favorabil, care ne-a atras într-un curent mai larg al dezvoltării.
O precauție necesară: a-i considera pe politicieni unicii vinovați pentru toate distanțele vizibile între idealitate și realitate înseamnă a rata atât contribuția fiecăruia dintre noi la actuala situație cât și diferențele foarte mari între idealurile ultimelor două decenii și ideologiile actuale, cu aderențe semnificative.
În același timp însă, trebuie să constatăm că încercarea de a legitima prostia în spațiul public aparține în primul rând politicienilor. Este suficient să ne uităm la profilul unora dintre premierii ultimului deceniu (social democrați și liberali), pentru a observa violentarea regulilor, ratarea nivelului minim de raționalitate. Politicienii ne-au forțat să ne comportăm ca și cum acei oameni ar fi fost potriviți pentru postul ocupat, deși inadecvarea intelectuală era vizibilă. În locul luptei împotriva acestei aberații, reacția unora dintre cetățeni pare să deschidă o competiție orientată în această direcție, ce ar putea fi redată de ideea: Dacă tot vreți proști la putere atunci noi vă putem demonstra că putem alege pe unii chiar mai proști decât cei desemnați de voi!
Aparent, singura noastră alinare este că această atitudine pare să facă parte dintr-un curent global, vizibil în ultimul deceniu, unii (pe care-i consideram mai isteți) deja validându-și proprii proști la putere (în unele cazuri în mod repetat). Ca și cum acest nou curent și-a propus o inversare a valorilor, cumva asemănătoare cu cea realizată de comuniști. Faptul că în discuție este un curent global nu este însă o veste bună, mimetismul nostru social replicând rapid și acest model de respingere a elitelor.
