Încep prin a spune că, dacă ne dorim ca alegerile să genereze o reformă a sistemului, cu menținerea democrației, atunci Nicușor Dan are cele mai mare șanse de a fi candidatul „antisistem”.
(Prin „sistem” indic aici vastele rețele sociale – ce-și au punctele de pornire în partidele politice tradiționale aflate la guvernare – care țin captive instituțiile statului, orientându-le funcționarea în special către servirea propriilor interese. Din această perspectivă, a fi „antisistem” indică dorința modificării practicilor cu păstrarea instituțiilor democratice, posibilă, în bună măsură, prin înlocuirea persoanelor.)
Unul dintre argumentele susținătorilor lui George Simion pare a fi acela că este antisistem. Sensul în care este utilizată această etichetă de către susținători pare să fie, în majoritatea cazurilor, acela de reformator al sistemului. Însă, între ceea ce văd/așteaptă această categorie de susținători și realitate există o diferență semnificativă. (Dincolo de aparența de „reformator cu orice preț” – prețul fiind existența drepturilor și libertăților noastre fundamentale -, există întrebările privind posibilitatea de-a fi un actor susținut de exponenții sistemului.
Ce înseamnă de fapt a fi antisistem?
Dat fiind contextul, cred că sunt relevante trei modalități generale de a fi antisistem:
(1) Un sens tare, ce propune desființarea oricărui sistem.
Un bun exemplu îl constituie anarhismul, cu diferitele sale variante. Anarhismul înseamnă anularea oricărui sistem, adică a oricărei ordini de timp statal, având la bază convingerea în capacitatea societății de a-și auto-regla funcționarea. O analiză atentă a lungilor liste de intenții ale anarhiștilor ar putea scoate la iveală corespondența unora dintre ele cu unele idei pe care le promovează G. Simion (însă, și contradicția cu altele).
În egală măsură, alegătorii care susțin varianta G. Simion doar din dorința de răzbunare pe politicienii tradiționali, fiind indiferenți față de ceea ce urmează, sunt periculos de aproape de anarhism.
(2) Un sens aparent, ce vizează desființarea sistemului democratic și înlocuirea lui cu unul autoritar.
Un bun exemplu îl furnizează propunerile iliberale, ca tip de a face politică (lansat de V. Orban) ce încălcă sau minimizează valorile fundamentale ale democrației liberale (separarea puterilor în stat, respectarea statului de drept, drepturile și libertățile individuale, pluralismul politic, independența presei și a justiției). Multe dintre ideile promovate de G. Simion fac parte din acest mod de a fi antisistem, înțeles ca a fi antidemocratic. În discuție nu este de fapt o luptă antisistem, ci înlocuirea unui sistem cu altul.
(3) A fi „antisistem” în sens reformator, vizând înlocuirea acelor categorii de persoane care, împreună cu relațiile existente dintre ele și practicile comune, deturnează funcționarea instituțiilor democratice.
Principala condiție ca o persoană să fie „antisistem” în acest sens este ca ea să nu facă parte din vastele rețele de influență.
Unul dintre semnele acestei ne-apartenențe este respingerea ei de exponenții sistemului. Însă, cel mai bun semn este cel al practicilor diferite de cele instituite de partizanii sistemului. Nu orice diferență este dezirabilă, în discuție fiind de fapt dorința de a introduce acele practici care coincid în cea mai mare măsură cu scopul instituțiilor.
Gândite în acest sens, practicile diferite nu înseamnă ceva extraordinar, ci exact dorința de-a instaura normalitatea. Din acest motiv, promotorii acestui tip de diferență nu sunt foarte vizibili, propunerile lor riscând să fie percepute ca banale. A spune că îți dorești ca instituțiilor statului să funcționeze conform scopului lor nu are nimic revoluționar și, mai ales, nu pare să răzbune supărarea justificată a unui număr mare de cetățeni. A asuma normalitatea (înțeleasă drept coincidența dintre funcționarea instituțiilor statului și scopul lor) ca program politic nu generează un număr semnificativ de aderenți. (Faptul că Nicușor Dan reușește să mobilizeze o bună parte a societății este generat mai curând de spaima pe care o au cei care doresc normalitate de seria lungă de variante anormale pe care le propune G. Simion.)
Le propun susținătorilor lui G. Simion să mediteze un pic la raportul pe care-l au exponenții sistemului cu normalitatea!
Știți ce înseamnă pentru beneficiarii sistemului instituirea normalității?! Cea mai dură lovitură pe care o pot primi.
Acești oameni sunt antrenați în a se adapta la înlocuirea persoanelor aflate la putere (cel mai adesea prin intermediul extinderii rețelelor în toate partidele politice și a-l impunerii unor guvernanți slabi, ușor de controlat) și chiar față de modificarea sistemului. Sunt pregătiți să cadă tot în picioare în cazul unor astfel de modificări. Nu sunt însă pregătiți pentru normalitate. Așezarea instituțiilor statului pe rolul lor firesc este modificarea care-i înspăimântă cel mai mult.
Să nu ne înțelegem greșit: de una singură alegerea lui Nicușor Dan nu va rezolva problema. Dincolo de faptul că este un pariu (adică, acest candidat are în opinia mea probabilitatea cea mai mare – calculată pe comportamentele anterioare – de a acționa în sensul normalizării), cel mai important aspect este că alegerea unui astfel de președinte ar fi doar un început. De unul singur nu va putea face ceva semnificativ. Doza de normalitate a unei societăți depinde de măsura în care și-o doresc cetățenii și acționează pentru instituirea ei. Adică, avem posibilitatea să alegem șansa la normalitate, instituirea ei depinzând de o serie întreagă de acțiuni ulterioare.
Unul dintre sacrificiile pe care ar trebui să le facem în sprijinul instituirii normalității în societatea românească este asumarea comportamentelor ce cad de parte ei în practicile noastre cotidiene. Personal cred că este cel mai dificil pas, fiind deseori (chiar dacă în doze diferite) marcați de disjuncția dintre invocarea normalității și ratarea comportamentelor menite s-o consacre. Partea tristă este că una dintre formele în care încercăm să ne împăcăm disjuncția cognitivă pe care ne-o declanșează diferența dintre valorile pe care le invocăm și practicile prin care (ar trebui să) le consacrăm o constituirea investirea politicienilor cu responsabilitatea (și, consecutiv, culpa) pentru existența acestei situații.
Disjuncția cognitivă pare să marcheze și opțiunea electorală a celor care clamează forme ale normalității sociale dar preferă o persoană cu frecvente comportamente antisociale. O persoană care ratează în mod sistematic respectarea regulilor sociale poate fi doar un generator de anormalitate.
O notă finală: personal văd în G. Simion una dintre multiplele încercări ale „sistemului” de a se multiplica și camufla în chipuri diverse pentru a-și perpetua existența, asumând inclusiv riscul mutării noastre în afara democrației. Sunt sigur că exponenții sistemului visează la un model social în care nu trebuie să mai asume rigorile și riscurile democrațiie, dorind consacrarea pe durate mari a puterii pe care o au.
